Fiul lui Tudorel Toader e ca Pieleanu. Agresor sexual, ca alți profesori care mai prind câte o studentă tânără, o trufanda, și se consideră normal.
Și biologic chiar e normal. Să nu fim ipocriți.
Când un bărbat vede o femeie frumoasă care se plimbă prin fața lui, creierul nu ține ședință de etică.
Și, dintr-o dată, din sens opus, apare EA.
E un cataclism vizual! Când spunem „balcoane cât Casa Poporului”, nu exagerăm: acolo se pot ține ședințe de Guvern, există loc de parcare pentru trecători și probabil că arhitectul a avut nevoie de autorizație de la Primăria Generală.
Picioarele? Lungi cât Turnul Eiffel, de ai impresia că fiecare pas pe care îl face e un fel de zbor transatlantic.
Dar tragedia abia acum începe. Pentru că partenera ta de la braț nu e oarbă. Ea a văzut deja tornada, ți-a simțit pulsul crescând și ți-a detectat mișcarea oculară cu o precizie de radar militar.
Ea se întoarce încet spre tine, te privește cu o liniște malefică — acea liniște dinaintea furtunii — și aruncă întrebarea de baraj, pe un ton dulce-înțepător, privind lung spre „Casa Poporului” în mișcare:
„Auzi, iubire… dar cine o fi pictat asta?”
Te privește fix, așteptând un răspuns care va decide dacă la noapte dormi în pat sau pe preșul de la ușă.
Așa că tu, transpirat rece, cu înghițituri seci, încerci să formulezi o replică de salvare națională:
„Cine a pictat-o? Pff, nu știu, draga mea, dar oricum are prea multă vopsea… Mie îmi plac clasicii, arta renascentistă… știi doar că eu prefer muzeele mai intime, nu centrele comerciale!”
Adevărul e că biologic suntem programați să reacționăm la formă și culoare, dar din punct de vedere social și relațional, suntem programați să vrem să rămânem în viață.
Amigdala și nucleul accumbens se activează imediat. Dopamina crește, atenția se îngustează, cortexul prefrontal (cel cu regulile și consecințele) rămâne pe locul doi.
Sistemul de recompensă semnalează „resursă atractivă, posibilă pereche”.
E același circuit care funcționează de sute de mii de ani antropologic- evaluare rapidă a fertilității, sănătății și accesibilității.
Nu e filosofie. E neurochimie. Un bărbat de 50, 60 sau 70 de ani nu își oprește sistemul limbic pentru că a împlinit o vârstă.
Circuitul rămâne.
Și la femei e la fel. Când văd unul cu pătrățele la ștrand, nu se mai uită la Nelu plin de șunci pe el, chiar dacă pe vremea când era tânără o cucerea cu Esenin sau cu citate întregi din filosofia peripatetică.
Creierul ei face același lucru. Sistemul de recompensă răspunde la semnale vizibile de sănătate, statut și potențial genetic: umeri, abdomen, postură, energie.
Dopamina urcă, atenția se mută. Citatele din Esenin sau din Aristotel rămân în memorie, dar nu concurează cu semnalul direct de pe plajă.
Nu e ipocrizie. E prioritate biologică. Pe vremea studenției, Nelu avea și el semnale (tinerețe, energie, acces la ea).
Acum semnalele s-au schimbat. Ea selectează după ce vede, nu după ce a citit odată.
Mecanismul e simetric. Bărbatul de 60 de ani cu statut în instituție vede tânăra și creierul lui răspunde.
Femeia de la ștrand vede pătrățelele și creierul ei răspunde. Diferența apare abia după: cine are puterea să transforme privirea în acces.
În trib sau în universitate, statutul decide.
Vălvă mare, dosare, știri, apoi se așterne liniștea. În The Iron Cage și în Juridical Chains am arătat academic cum birocrația și sistemul juridic, în loc să rezolve, încurcă.
Populează instituțiile cu oameni cu IQ mediocru spre slab, buni la memorare mecanică.
Un sindrom Down sau un autist poate excela la asta. Sistemul îi selectează, îi promovează și le dă putere de semnătură.
Din punct de vedere antropologic și evoluționist, selecția sexuală și atracția spontană se bazează pe indici vizuali de simetrie, vitalitate și statut implicit (ceea ce pop culture numește standardul „Brad Pitt” sau „Gerard Butler”).
Un bărbat care posedă un capital estetic ridicat generează un consimțământ bazat pe atracție reciprocă naturală, fără a fi nevoie de vreo formă de presiune.
Atunci când un individ – fie că vorbim de figura paternală (Tudorel Toader) sau de fiul său – se află la polul opus al acestui spectru estetic (fără un capital biologic de atracție vizuală), nevoia sau impulsul descris de circuitul limbic întâmpină un zid de refuz în condiții de piață liberă a seducției.
Când te uiți la „elita” asta juridico-academică, realizezi rapid că piața liberă a seducției le-ar fi fost complet închisă dacă n-ar fi existat funcția, catedra sau statutul.
Valeriu Stoica, cu discursul lui livrat cu acea pelticie inconfundabilă, pare că se luptă permanent cu propriile consoane în timp ce încearcă să emită judecăți solemne de drept civil.
Fără aura de „profesor emerit” și fost ministru, e greu de imaginat că pelticismul ăsta solemn ar fi fost vreodată vreun afrodisiac.
Gheorghe Piperea, pe de altă parte, oferă un spectacol vizual și comportamental aparte: o agitație continuă, cu gesturi sacadate și o mecanică a mișcării care aduce suspect de mult cu un porc de Guineea hiperactiv.
Când vorbește și se mișcă, parcurge spațiul exact ca un rozător agitat într-o cușcă de sticlă, convins însă că livrează adevăruri absolute omenirii.
Lia Savonea are acea fizionomie și prezență imobilă, rece, sticloasă, care te duce direct cu gândul la un varan: o figură ce pare că nu clipește, calculată, pândind din umbră, gata să înghită orice procedură sau reformă fără să schițeze nicio emoție umană.
Laura Codruța Kövesi, pe de altă parte, afișează o estetică complet diferită: o prezență masivă, rigidă, cu o osatură și o dinamică ce amintesc de o cabalină din zona cailor de tracțiune din Apuseni — genul acela de cal greu de povară, pus la jug, care înaintează orbește prin noroi, călcând peste orice în cale, fără niciun fel de grație sau finețe, doar cu forță brută și dârzenie rustică.
Așa că, ce le mai rămâne când natura zice „pas”? Tranzacționarea puterii.
Când nu poți genera atracție prin prezență, simetrie sau șarm natural, singura opțiune rămasă pe masă este compensarea prin pârghii instituționale:
Șantajul ascensional: „Eu sunt cel care îți semnează nota, lucrarea, intrarea în profesie sau recomandarea.”
Șantajul emoțional: „Trebuie să fii măgulită că un titan al dreptului îți acordă atenție.”
În final, grotescul situației vine tocmai din această frapantă discrepanță: indivizi care fizic și gestual par decupați dintr-o comedie absurdă ajung să se creadă un fel de Casanova de catedră, doar pentru că sistemul le-a pus în mână un buton de putere pe care îl folosesc ca să șantajeze tinerețe și atenție.
Dacă îi pui lui Tudorel Toader o șapcă comunistă, o căciulă de astrahan sau o bască rodnică de activist de partid, zbori instantaneu direct în anii ’60.
Nici măcar nu trebuie să depui efort de imaginație e exact imaginea clasică de președinte de CAP Ciorogârla sau de secretar de partid din provincie, stând pe marginea șanțului la ședința de producție și explicând poporului cum e cu normele la hectar.
Are acel profil inconfundabil de activist sobru din epoca de aur a birocrației rurale.
Iar fiul său completează perfect acest decor de epocă: pus în aceeași estetică, îl vezi direct ca șef de tură sau gestionar la Avicola București, gata să-ți facă rost de o pungă de pui „pe sub mână” dacă îi vorbești frumos și îi arăți respectul cuvenit funcției.
Când tragi linia, sistemul judiciar și birocratic consumă miliarde de euro — doar restanțele, cheltuielile de funcționare și pensiile speciale înghit sume colosale — pentru a livra o submediocritate cronică.
Articolul 123 sau 1000 dintr-un Cod Penal sau Civil nu produce nimic tangibil pentru umanitate:
Nu trimite rachete pe orbită și nu colonizează spațiul.
Nu descoperă vaccinul împotriva cancerului și nu vindecă nicio boală.
Nu creează tehnologie, energie sau valoare economică reală.
Tradiția juridică se auto-intitulează cu mândrie „Știință Dreptului” (sau Jurisprudență), însă raportată la criteriile riguroase ale științelor adevărate (fizică, chimie, biologie, inginerie), ea eșuează lamentabil.
Dreptul nu studiază o realitate obiectivă, ci o convenție arbitrară creată de politicieni și birocrați.
Obiectul de studiu este textul scris de alții, o construcție pur mentală și volatilă.
Unul dintre pilonii științei este că orice experiment poate fi replicat oriunde în lume de oricine, obținând același rezultat.
În drept, pe aceleași fapte și pe aceleași articole de lege, un judecător decide că fapta NU este infracțiune, iar altul decide că ESTE infracțiune și oferă 10 ani de închisoare.
Dacă fizica ar funcționa ca dreptul, gravitația ar atrage mărul într-o zi, iar a doua zi l-ar face să plutească, în funcție de dispoziția fizicianului.
Este doar un aparat autoreferențial o castă de oameni buni la memorat articole și interpretat virgule, care își justifică existența creând probleme fictive pe care tot ei pretind că le rezolvă.
În mod istoric, societățile funcționau pe încredere și contracte simple.
Până prin anii ’80, inclusiv în economii puternice precum cea a Germaniei, o strângere de mână sau un acord pe o jumătate de pagină erau suficiente pentru a derula afaceri majore.
Astăzi, sistemul a generat o junglă juridică în care:
Generații de absolvenți mediocri emit sentințe contradictorii pe aceeași speță.
Nimeni nu mai are certitudine juridică: ce e legal marți devine ilegal joi, în funcție de interpretarea completului.
Un complet îl condamnă la ani grei de închisoare cu executare pe Vanghelie iar alt complet găsește o chichiță procedurală sau lasă faptele să se prescrie și îl trimite liniștit acasă.
Un complet emite mandat de executare și cere extrădarea lui Oprescu cu fermitate, în timp ce alte instanțe sau interpretări procedurale permit ca fuga în străinătate să devină o vacanță definitivă.
Dacă un cetățean obișnuit își lovește vecinul sau pe „Leana” într-un conflict spontan, intră direct la pușcărie pentru omor fără prea multe discuții.
În schimb, pentru un altul cu relații sau avocat bun, se găsește imediat o expertiză psihiatrică, o internare la Spitalul de Psihiatrie și o suspendare comodă a pedepsei.
Oamenii ăștia chiar trăiesc cu impresia că „dreptul” (sau „stângul”, că la cât de des se răzgândesc de la un complet la altul, nici ei nu mai știu care-i care) este o știință divină și definitivă.
Ei își închipuie că lumea s-ar opri fără interpretările lor despre alineatul 4 din articolul 1000.
Adevărul este însă de un comic usturător vor fii primii pe lista de spălare a AI-ului.
Să fim cinstiți: orice model lingvistic de top (LLM) configurat cum trebuie scrie astăzi o plângere prealabilă, o excepție de neconstituționalitate sau o cerere de chemare în judecată de zece ori mai repede, mai coerent și fără gogomănii.
Și dacă îi pui AI-ului și un avatar generat vizual, arată de un milion de ori mai bine pe ecran decât Piperea sau Stoica.
Nu e peltic, nu gesticulează ca un rozător agitat, nu arată ca un președinte de CAP din ’60 și nici nu-și plimbă ostentativ aroganța prin amfiteatre.
Aproape jumătate dintre avocații din România abia își mai permit să-și plătească cotele la Barou.
Holurile judecătoriilor și ale tribunalelor sunt pline de avocați tineri sau de provincie care stau „la pândă” de dimineața până seara, exact ca pescarii pe malul apei, doar-doar o mai pica vreo asistență din oficiu sau vreun client rătăcit cu o plângere contravențională de 200 de lei.
Proletariatul juridic moare de foame în timp ce vârful sistemului recită articole din anii ’60 și se crede de neînlocuit.
Marea ironie este că, dacă mâine ai înlocui 80% din corpul profesoral de drept, din avocații de carton și din birocrații care suprareglementează totul cu un sistem automatizat de proceduri:
Societatea nu ar pierde ABSOLUT NIMIC.
Nu s-ar opri medicina, nu s-ar prăbuși clădirile, nu ar pieri agricultura, nu s-ar bloca tehnologia.
Dacă Elon Musk, după ce a abandonat fizica și cursurile universitare care mai mult îl încurcau, ar fi decis în schimb să dea la Drept și să devină avocat sau juristconsult:
În loc de Starlink: Nu am fi avut o rețea de mii de sateliți care conectează planeta la internet de mare viteză.
Am fi avut, în cel mai bun caz, un pachet de directive europene privind „Reglementarea telecomunicațiilor prin cablu coaxial și condițiile de emitere a autorizațiilor de mediu pentru stâlpii de lemn”.
În loc de SpaceX: Nu am fi avut rachete reutilizabile (Falcon 9 sau Starship) care aterizează singure pe barje.
Am fi avut un dosar gros de 3.000 de pagini cu excepții de neconstituționalitate, prin care un complet de judecători dezbătea dacă rampelor de lansare le trebuie autorizație de construire de la Primărie și aviz de la Mediu.
În loc de Tesla: În loc de mașini electrice autonome, am fi avut o roabă împinsă pe holurile tribunalelor, plină de serviete, registre, note de subsol și cereri de amânare plimbate de la o instanță la alta de avocați stresați că nu și-au plătit cota la Barou.
Din contră: ar dispărea șantajul, s-ar termina cu sentințele contradictorii de tip „Vanghelie la pușcărie / Vanghelie liber”, iar timpul de așteptare ar scădea de la 7 ani la 7 secunde.
Trebuie să aveți totuși puțină toleranță și compasiune față de ei. Săracii, chiar nu știu să facă altceva!
Ei au impresia că memoriul lor de 50 de pagini plin de latinisme e culmea civilizației umane, neînțelegând că sunt doar niste figuranți scumpi într-un teatru care se închide.
Când va veni valul automatizării, ei nu vor fi înlocuiți pentru că sunt răi sau urâți, ci pentru că sunt scumpi, înceți și complet inutili.
29 - octombrie - 2026
