Am fost în Franța de mai multe ori, fiind relativ aproape de mine. Nu sunt un fan declarat, iar ultima dată am avut de-a dreptul un șoc.
Plătești o grămadă de taxe pe autostradă, iar la schimb primești niște șosele pline de buruieni pe mijloc și pe margine.
Toaletele din benzinării? Rupte, mizerabile, un adevărat pericol biologic!
Iar tavernele de pe traseu sunt pline de firmituri și de mucuri de țigară rase pe mese, amestecate într-un laissez-faire de-a dreptul scârbos.
Să fim cinstiți: francezii sunt doar un fel de românași cu două clase mai spălați (unii dintre ei, nu toți!), dar cu niște aere de foști monarhi care te privesc de sus.
Sunt departe de rigoarea, curățenia și disciplina germană! În afară de Citroën, Renault și niște rămășițe istorice de care trag și azi, nu prea mai au cu ce să se laude.
Dacă dăm la o parte manualele de istorie oficiale, parfumate și poleite cu foiță de aur pe care le învață copiii în școlile franceze, realizăm că „măreția” Franței se bazează pe două lucruri extrem de simple: igiena precară a propriilor monarhi și jaful la drumul mare comis în coloniile din întreaga lume.
Înainte să meargă să civilizeze lumea, franțuzii n-au fost în stare să se civilizeze pe ei înșiși.
Pe vremea marilor regi și curți regale, igiena personală era un concept exotic.
Regii Franței (inclusiv Ludovic al XIV-lea, mult lăudatul „Rege Soare”) făceau baie de două-trei ori în toată viața lor, de frică să nu intre apa prin pori și să-i îmbolnăvească.
La curtea de la Versailles, bărbații purtau peruci gigantice și pudrate, sub care mișunau coloniile de păduchi și purici.
Din cauza asta au apărut „bastoanele de scărpinat” – niște bețe elegante cu care nobilii se scărpinau discret pe spate în mijlocul balurilor.
Ca să acopere duhoarea insuportabilă a corpului neșamponat și a canalizării care curgea pe sub ferestrele palatului, au inventat industria parfumurilor grele.
Iar viața de noapte a elitei franceze gravita în jurul bordelurilor de lux și al intromisiunilor amoroase de la curte, unde moralitatea era la fel de spălată ca și fețele lor.
Când au ieșit în sfârșit din propriul noroi, francezii au decis că e timpul să exporte „civilizația”… cu pușca și cu lanțul. Aici începe adevărata lor prosperitate.
Franța a pus mâna pe bucăți uriașe din Africa de Vest și Centrală, dar și din Indochina (Vietnam, Laos, Cambodgia).
Au aplicat o rețetă simplă: au decimat populațiile locale, au distrus structurile tribale și agricole tradiționale și au transformat țări întregi în plantații uriașe pentru beneficiul metropolei.
În loc să lase acele teritorii să se dezvolte natural, francezii au extras tot ce se putea – aur, bumbac, cauciuc, uraniu – lăsând în urmă doar granițe trasate cu rigla pe hartă (care au provocat războaie civile sângeroase decenii mai târziu) și populații lăsate în pielea goală, fără spitale, fără școli și fără economie proprie.
Până în ziua de azi, Franța a menținut un control monetar feroce (prin francul CFA) asupra fostelor colonii africane, obligându-le practic să-și țină rezervele de bani la banca centrală din Paris.
Adică au continuat să sugă resursele chiar și după ce au plecat oficial de acolo.
După ce timp de secole au exploatat, au jefuit și au tratat coloniile ca pe niște simple vaci de muls, rroata istoriei s-a întors. Fostele colonii, lăsate în paragină și sărăcie, vin acum să-și ceară tributul.
Urmașii celor pe care i-au jefuit nu mai așteaptă în Africa vin direct pe bulevardele din Paris, Marseille și Lyon.
Să nu vă lăsați manipulați de povestea că jandarmeria franceză ar fi cea mai bună din Europa! E o simplă gogoașă.
În realitate, jandarmii se împiedică azi de câte un Abdul, un Mohammed sau un Pierre și îi lasă să facă ce vor să spargă niște geamuri, să fure niște telefoane (care oricum sunt asigurate) și să facă prăpăd.
Se joacă cu ei pe străzi într-un teatru ieftin:
Jandarmul înaintează și îi dă protestatarului câteva bastoane ușoare pe la gioale — niciodată în cap sau direct, să nu cumva să-l vătămeze.
Ăla aruncă și el cu o piatră sau cu un coș de gunoi.
Pe urmă, jandarmii se retrag tacticos, preluând o poză de oameni „copleșiți” de mulțime.
După ce se termină scena (un pas înainte, doi pași înapoi), stau frumos la o țigară și unii și alții, iar teatrul reîncepe la comanda următoare!
Masa asta de studenți și tineri obșnuiți să stea toată ziua cu ochii în handy (telefon) nu mai are bani nici de droguri, nici de mâncare. Așa că Macron, prin intermediari, le-a dat impulsul perfect să iasă în stradă și să facă haos.
Miza lor e una singură: să le bage frica în oase cetățenilor și să le spună: „Vedeți ce se întâmplă dacă vine Marine Le Pen la putere?
Va fi haos! Numai noi putem să facem ordine!”
Iar în fruntea acestei corăbii care ia apa se află Emmanuel Macron, exponentul suprem al ipocriziei politice franceze.
Un individ duplicitar, gata să facă orice pentru interesul propriu (sau al găștii lui):
O zi e la Moscova și îi pupă mâna lui Putin, pozând în mare negociator de pace al planetei.
A doua zi aleargă la Washington să-i intre pe la grații lui Trump, bătându-se cu pumnul în piept că e cel mai bun prieten al Americii, ca mai apoi să-l acuze public că face declarații urâte la adresa Franței.
Este prototipul politicianului de laborator: zero coloană vertebrală, sută la sută marketing și discursuri sforăitoare.
Realitatea franceză actuală, strategia politică a lui Emmanuel Macron și a establishmentului de la Paris nu mai este demult o guvernare reformistă, ci o operă de inginerie electorală bazată pe frică și pe gestionarea unui faliment cronic.
Economia Franței este într-o situație critică: un deficit bugetar uriaș (sărit bine de 5% din PIB) și o datorie publică ce bate spre 120% din PIB, în timp ce puterea de cumpărare a populației s-a prăbușit.
Modelul social francez, hiper-birocratizat și bazat pe subvenții masive, a ajuns la fundul sacului.
Statul cheltuiește bani pe care nu îi are cum a facut Ciolacu cu fondul de rezerva si cum va face PSD pe viitor finanțându-se din împrumuturi externe uriașe, în timp ce productividadea scade.
Combinația toxică dintre o piață a muncii rigidă, costuri fiscale imense și segmente largi de populație marginalizată (active sau inactive economic, prinse într-o buclă de asistențialism) a transformat Franța într-o oală sub presiune.
În acest peisaj de colaps economic, marea miză politică a lui Macron și a acoliților săi nu este redresarea țării, ci menținerea monopolului asupra puterii prin terorism psihologic electoral.
Protestele periodice, luptele de stradă coregrafiate din suburbii și blocajele economice nu sunt scăpate de sub control, ci sunt lăsate să fiarbă la foc mic. Ele servesc drept o scenografie perfectă.
Mesajul subliminal (și adesea explicit) transmis electoratului moderat este următorul:
„Da, economia e varza, da, e criză, dar alternativa sunt extremiștii. Dacă ne dați jos pe noi sau o lăsați pe Marine Le Pen să câștige, se alege praful de tot, va fi război civil și anarhie totală pe străzi.”
Ceea ce practică Macron este un populism al establishmentului: folosește frica de colaps pentru a coagula în jurul său o masă de alegători terorizați de perspectiva imprevizibilului.
Nu se mai guvernează prin viziune, investiții sau eficiență economică, ci prin gestionarea panicilor succesive.
Se aruncă periodic sume mici de bani sau subvenții de criză pentru a potoli masele, în timp ce structura de bază a economiei se scufundă sub datorii.
Dacă decupăm modelul francez de guvernanță prin șantaj și panică și îl așezăm pe solul mioritic, obținem o radiografie perfectă a României actuale.
Clasa noastră politică PSD RELOADED azi, etern complexată și veșnic dispusă să copieze formele fără fond ale Occidentului, a preluat exact acest „populism de catifea” (sau, mai degrabă, de obor) și l-a adaptat la specificul local: un amestec de impostură instituțională, faliment mascat și sfidare pe față.
La fel ca în Franța, unde economia scârțâie din toate încheieturile sub o datorie record, România funcționează azi pe bază de perfuzii și împrumuturi externe uriașe, contractate doar ca să se poată plăti pensiile speciale, aparatul bugetar umflat la maximum și sinecurile de partid.
În timp ce inflatia mănâncă veniturile populației, iar clasa de mijloc este stoarsă de taxe pentru a acoperi găurile dintr-un buget falimentar, elita politică de la București ne explică doct cum „macroeconomia e stabilă” și cum ne integrăm noi în rândul lumii bune.
Și acum să fim realiști și să privire lucrurile cu umorul acela amar, românesc: cum se va termina toată această mascaradă crizogenă?
Românul de rând – „babuinul” prins între rate la bancă, prețuri la energie care explodează și taxe sufocante – este un maestru al resemnării digitale.
Stă pe fotoliu, își varsă toți nervii pe Facebook, scrie comentarii tăioase despre cum „trebuie să ne ridicăm cu toții”, cum „le ajunge cuțitul la os” și cum clasa politică trebuie măturată din temelii.
Din când în când, se organizează câte un protest timid sau o adunare pe la Universitate.
Oamenii ies cu pancarte, se plimbă două ore, scandează două lozinci și își beau cafeaua la to-go.
În Piața Victoriei sau pe bulevardele principale apare Ghiță de la Jandarmerie – un plutonier bine hrănit din bugetul public, cu cască, scut și ochelari de protecție.
Ghiță nu stă la discuții sociologice îi trage un jet de spray lacrimogen direct în nas primului protestatar mai vocal, îi mai dă o simeză ușoară cu pulanul peste gambe și… cam atât ,se termină „revoluția”.
Întreaga dramă sociopolitică a României (la fel ca a Franței de azi) se reduce la acest ciclu previzibil: o elită parazitară care suge resursele statului și terorizează populația cu sperietoarea haosului, contra unui popor obosit, care se inflamează pe internet, dar se împrăștie la prima adiere de spray lacrimogen.
Dacă ne uităm la clasa asta politică globalizată și ultrasofisticată, observăm un fetiș absolut ridicol pentru diplomele de pe perete, școli înalte și facultăți cu denumiri sonore care sună a incantație magică:
„A absolvit la Sorbona! Are master la Sciences Po! E un tehnocrat luminat, frate, nu se joacă!”
Latinismul ăsta de baltă, combinat cu pretențiile de mari intelectuali ai planetei, ne este servit la pachet de o gașcă de absolvenți care au citit două tratate de statistică, dar n-au pus mâna pe o șurubelniță sau pe o brazdă de pământ în viața lor.
Sunt niște școli de cadre pentru birocrația europeană, unde se fabrică oameni care știu să deseneze tabele excel, dar care ar intra în panică dacă ar trebui să schimbe un bec sau să negocieze un contract cu un furnizor de cartofi din Colentina.
Toată această paradă de titluri academice și latinisme de cabinet este, în fond, cel mai mare scut al mediocrității.
Sunt niște produse de laborator care științific te conving că ești de vină că n-ai bani să treci strada, în timp ce ei își mută portofoliile și pensiile speciale dintr-un paradis fiscal în altul.
O diplomă strălucitoare pe o minte rigidă nu produce altceva decât un dezastru elegant, ambalat în hârtie reciclată și parfumat cu ifose de mare intelectual.
29 - octombrie - 2026
