Vineri, 23 octombrie 2026, pe o vreme ploioasă, de parcă s-au spart norii, Mănăstirea „Mihai Vodă” din București a fost gazda proclamării locale a canonizării Sfântului Constantin Sârbu, preotul mărturisitor în vremea ateistă, născut cu trupul la Cavadinești, județul Galați, la 10 ianuarie 1905, fiind botezat în cristelnița Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”.
S-a ales această așezare monahală din imediata apropiere a Bisericii „Sapienței”, ctitoria Sfântului Constantin Sârbu, de după eliberarea din lagărul comunist, din motive de spațiu…
Din soborul arhieresc au făcut parte: Înaltpreasfințitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Episcopul Ignatie al Hușilor, Episcopii vicari patriarhali Varlaam Ploieșteanul și Paisie Sinaitul și Episcopul-vicar Timotei Prahoveanul al Arhiepiscopiei Bucureștilor.
Între nenumărații pelerini, am zărit mai mulți tineri de la Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei” din Galați, care au venit la întâlnirea cu Noul Sfânt, născut în Câmpia Covurluiului.
Mulți pelerini au asistat, neclintiți, sub umbrele, în ploaia ce ne-a binecuvântat cu lacrimile lui Dumnezeu, toți bucurându-ne de darurile Cerului. Har peste har, binecuvântare și pace am aflat într-o zi de toamnă, cu ploaie torențială, în grădina generoasă a Mănăstirii „Mihai Vodă” din București, așezare care a avut prin veacuri de dus cruci grele…
Doi Martiri, două Biserici, surori în suferință
Astăzi, Mănăstirea „Mihai Vodă” ne aduce în actualitate un episod dramatic din viața prea scurtă a altui Mucenic al Neamului, Voievodul Mihai Viteazul (1593-1601), care aflat în pribegie prin Bucureștii sfârșitului de veac XVI, a promis lui Dumnezeu că va zidi această biserică, dacă va scăpa cu viață. Și a zidit-o în 1594, imediat ce a ajuns în fruntea Țării Românești. Așezarea monahală din mijlocul Capitalei a fost răstignită prin veacuri asemenea Ctitorului ei; în 1825, casele ansamblului monahal „Mihai Vodă” au devenit reședința primului domn pământean din Țara Românească, Grigore al IV-lea Ghica; între 1828-1829, în contextul războiului ruso-turc, anexele au servit drept spital militar pentru armata țaristă. După 1864, prin secularizarea averilor mănăstirești, rugăciunea a încetat, locul fiind destinat Arhivelor Statului.
În 1939, a devenit capelă militară, pentru Cavalerii Ordinului „Mihai Viteazul”, iar în perioada sistematizării din anii 1980, Ctitoria Voievodului Martir Mihai Viteazul trebuia doborâtă, la pământ. În 1985, a fost însă salvată prin translare, fiind deplasată pe o distanță de 289 metri pe orizontală, și o coborâre de 6,2 metri, pe verticală, prin priceperea providențialului inginer Eugeniu Iordăchescu.
După mai bine de un veac și jumătate de înstrăinare, la 425 de ani, de la trecerea la cele veșnice a primului „Principe unificator” al Țărilor Române – Voievodul Mihai Viteazul – ucis în 9 august 1601, pe Câmpia Turzii, viața monahala și-a reluat ritmul rugăciunii.
Ctitoria Voievodului Martir a fost readusă la viață, prin grija și inspirația Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, din primăvara acestui an fiind mănăstire de maici, în inima Bucureștiului, stareță fiind maica Cipriana. Astfel, Mănăstirea „Mihai Vodă” din Capitală, pe atunci, cu cele trei cupole ale sale, cu restaurarea de excepție din ultimii ani este iarăși „splendidă și măreață”, cum nota Paul din Alep, la anul 1656, în trecere prin Țările Române… În această stare de restaurare și recunoștință, Mănăstirea „Mihai Vodă” a primit pelerinii dornici să fie părtași la proclamarea locală a unui alt Voievod al Credinței și al curajului – Părintele Mărturisitor Constantin Sârbu.
După arhiereasca Liturghie din ziua de 23 octombrie 2026, la care au dat răspunsurile la strană maicile de la Mănăstirea „Mihai Vodă”, Înaltpreasfințitul Părinte Casian al Dunării de Jos a citit Tomosul Sinodal, prin care ni s-au făcut cunoscute coordonatele spirituale și lucrarea Părintelui Mucenic Constantin Sârbu (1905-1975), într-o vreme când Hristos era prigonit în îndepărtate și geroase Siberii.
Nașterea (la Cavdinești, județul Galați), copilăria și pregătirea în Școala primară (nr. 7) a Noului Sfânt sunt legate de istoricul port Galați, unde pruncul s-a mutat cu bunica Ioana și tatăl său, grav bolnav după pierderea soției. În 1919, la vârsta de 15 ani, adolescentul Constantin Sârbu – pleacă cu buna Ioana din Galați la Smârdan, la un unchi patern – cu toate greutățile vremii, se înscrie la Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei”, și intră al treilea din cei peste 500 de aspiranți.
De aici, urmează studii înalte și în 1925, se înscrie la Facultatea de Teologie din București, simultan, face un an și la Academia de Muzică din Capitală. În primii doi ani, tânărul student doarme într-o mansardă din Piața Amzei, apoi, într-o sală din Gara de Nord…
Îndrăgostit de muzica bizantină, studentul a înființat la Ateneul STB (Societatea de Tramvaie București) un cor și, în paralel, și la Biserica „Zlătari”, unde slujea părintele Toma Chiricuță, tot gălățean (născut în 6 iunie 1887, la Odaia-Bursucani, astăzi, în județul Galați). În acest răstimp, tânărul teolog Constantin Sârbu a colaborat la cele două publicații, înființate de părintele Chiricuță, pe lângă Biserica „Zlătari” – „Ortodoxia” și „Fântâna Darurilor”.
În 1929, absolvă Teologia și devine cântăreț la Biserica „Lucaci” din București, unde rămâne până în 1934. Negăsindu-și un post de preot în Capitală, tânărul slujitor al lui Hristos a mers în nordul Moldovei, unde a fost hirotonit preot de Episcopul Nifon Criveanu, pe seama Catedralei din Huși. Între timp, se căsătorește cu Maria Constantinescu, absolventă a Facultății de Litere și Filosofie, împreună având două fete.
La Huși, a fost numit director al Școlii de Cântăreți bisericești, instituție pe care preotul Constantin Sârbu o reorganizează; totodată strânge fonduri pentru a ridica o clădire nouă. Este și protopop de Fălciu, iar în aceste împrejurări, înființează un Așezământ filantropic pentru bătrânii și copiii orfani, pe Dealul Schitului, din Huși.
Prin repartizarea soției sale, ca profesor la Liceul „Nicolae Bălcescu” din București, tânărul slujitor al Sfântului Altar revine la București, la 1 noiembrie 1938, unde în urma unui concurs, va sluji în Parohia „Vergului – Parcul Călărași”. O comunitate înființată de părintele Sârbu, pentru care a ars, ca o candelă, întreaga viață.
Însuși părintele nota, într-un memoriu, că noua parohie nu avea nici biserică, nici unde să locuiască și, în plus, era într-un cartier muncitoresc cu enoriași săraci, unii cu apucături prea lumești, dar pe care i-a adus alături de Hristos, în Biserică. Tânărul slujitor a trimis câteva zeci de memorii (51 la număr), adresate autorităților vremii, pentru a obține un loc de biserică. Tot cuvântul cu putere al părintelui Constantin Sârbu a fost cel care l-a convins pe mareșalul Ion Antonescu, aflat la putere, să susțină zidirea Bisericii „Vergului – Parcul Călărași” din București, piatra de temelie fiind pusă în 28 iulie 1943, „cu mare alai și cu bucurie”.
Această ctitorie este o biserică de dimensiunea unei catedrale, la care am ținut să ajungem (în 24 octombrie 2026), după proclamarea locală a canonizării Sfântului Constantin Sârbu. Are hramul „Sfinților Împărați Constantin și Elena” și este somptuoasă, luminoasă, făcută la vreme de război și după, cu mari încercări pentru români, dar cu simț de răspundere și deloc din sărăcie. Tabloul votiv al ctitorilor reține chipurile pictate, în tehnica fresco, a Patriarhului Justinian Marina, al părintelui Constantin Sârbu, al mareșalului Ion Antonescu și al soției sale Maria…
În amintita comunitate a „Vergului-Parcul Călărași” din Capitală, părintele Constantin a fost sprijinit de doctorul Gomoiu. Din dorința de a-și închega o comunitate strașnică, face întâlniri cu enoriașii, îi adună, îi sfătuiește, îi hrănește, îi ridică Sus, deasupra materialismului dialectic, la cele înalte ale lui Dumnezeu.
În această perioadă, rămâne văduv, pierzându-și soția iubitoare de la care rămâne cu două copile – Ana și Irina. Tot aici, părintele Constantin Sârbu a slujit până în ziua arestării sale, în 12 ianuarie 1954, când află că este, în ochii vechiului regim (care abia îl îngropase pe tătucu Stalin, dar nu se lepădse de ideologia sa) – era „dușman al poporului”, fiind condamnat la opt ani închisoare, pentru „uneltire contra ordinii sociale”…
Atât Tomosul Sinodal, cât și însuflețitorul cuvânt al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel au prezentat complementar viața, lucrarea, jertfa Sfântului Părinte Mărturisitor Constantin Sârbu.
În detenție, a cunoscut regimul ostil al închisorilor de la Jilava (1954-1955), Gherla (1956-1962) și Dej (1955); s-a luptat cu munca silnică în lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) și Salcia (1959). La Gherla a fost umilit, chinuit, ars de viu, în speranța ateilor că se va lepăda de Hristos… A avut interdicția de a primi pachet timp de șase luni; în plus, „M-au ars cu fierul roșu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut, dar le-am zis: «Puteți să mă chinuiți cât vreți, dar nu mă lepăd de Hristos»”…
A fost pus în libertate în 10 ianuarie 1962 (observați, arestarea tot într-o zi de 10 ianuarie se întâmpla, de ziua nașterii sale), dar trimis încă doi ani, sub observație, cu domiciliul forțat la Viișoara, în Câmpia Bărăganului.
În 1964, în urma unui Memoriu-spovedanie, trimis Patriarhului Justinian Marina, Preotul Mucenic a primit misiunea să slujească la Biserica „Sapienței” din București, o capelă a familiei Krețulescu, care era într-o stare avansată de degradare. Timp de unsprezece ani, până în octombrie 1975, părintele Constantin Sârbu a zidit material și sufletește o Biserică și o lume care aluneca tot mai mult din brațele lui Hristos în meadrele unei ideologii care voia să formeze „omul nou” fără Hristos!…
În 19 octombrie a fost internat, iar în urma unei operații, care trebuia făcută în scopul îndepărtării sale din această lume, părintele a fost pus să aleagă între sinucidere sau „operație”. După acea intervenție, Părintele Mărturisitor Constantin Sârbu a plecat la ceruri în câteva zile. Era 23 octombrie 1975… S-a odihnit în cimitirul Bisericii „Sapiența” cinci decenii, iar în vara lui 2025, Sfintele sale Moaște – pline de mireasma Duhului Sfânt – au fost dezgropate, spălate cu vin, înveșmântate cum părintele nu a fost imbrăcat niciodată așa frumos, în timpul vieții și așezate într-o Raclă.
La sfârșitul întregii ceremonii, din încredințarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, au fost dăruite trei Icoane – Relicvar Înaltpreasfințitului Părinte Casian al Dunării de Jos, Maicii de la Mănăstirea „Mihai Vodă” și părintelui de la Biserica „Vergului-Parcul Călărași” din București, acolo unde Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu și-a pus amprenta și a jertfit tot ce avea mai de preț.
Vineri, 23 octombrie, călugări și preoți au purtat Racla cu Moaștele Sfântului Constantin Sârbu până la Biserica „Sapienței”, unde ne-am așezat la rând, pentru a primi binecuvântarea sa.
În încheierea momentelor din grădina Mănăstirii „Mihai Vodă”, Părintele Arhiepiscop Casian a încheiat întâlnirea prin rostirea unei fraze memorabile, un fel de testament pentru noi, pe care Preotul Mucenic Constantin Sârbu le-a rostit înainte de a se încredința lui Dumnezeu: „Iată! Strigă-Mă și cheamă-Mă! Sunt gata chiar acum. Socotelile mele sunt făcute. Nu mai doresc nimic; nu mai regret nimic… N-am nicio părticică din inima mea legată de ceva de pe pământ. Bagajul îmi este făcut. Am așa de puțin de luat cu mine. Tot ce am avut mai de preț, le-am trimis înainte. Iar, ce am avut mai greu, am aruncat în urmă. Nu doresc decât să nu mă mai despart de Tine, niciodată, Iisuse, dulcele meu Mîntuitor și Marele meu Dumnezeu. Amin!”
…
Pe o vreme, aparent, neprielnică, în 23 octombrie 2026, ziua de prăznuire a Noului Sfânt, Dumnezeu a numărat pașii fiecărui pelerin care a ținut să fie prezent la proclamarea locală a Părintelui Mărturisitor gălățean Constantin Sârbu, canonizat în 2025, alături de alți 15 Sfinți Români.
Sub umbrela Duhului Sfânt, Arhiereu și credincios s-au împărtășit din frumusețea netrecătoare a harului ceresc. Lacrimile ploii, lacrimile lui Dumnezeu, s-au revărsat din plin, pe parcursul întregii Sfinte Liturghii, cu pace, cu căldură, cu binecuvântare. Cât Dumnezeu ne-a clătit cu lacrimile Cerului, nimeni nu s-a clintit, chiar dacă vremea fusese nemiloasă. Toți ne-am bucurat de ploaia de har, de darurile primite, de har peste har…
Maria Stanciu Maria
Foto: Basilica.ro
29 - octombrie - 2026
