Tribunalul Poporului l-a achitat. Dovezile nu susțineau nicio crimă de război. Sentința era clară: nevinovat. Și tot l-au băgat la pușcărie. Șapte ani și două luni, la Jilava și pe Canalul Dunăre–Marea Neagră, deținut numărul 818. Când a ieșit, s-a angajat muncitor la CFR la descărcat vagoane. Soția lui mergea zilier la depozitul de lemne și la sera de flori. Cel mai mare comandant al Vânătorilor de Munte din istoria României trăgea cu roaba.
Leonard Mociulschi s-a născut pe 27 martie 1889 în Bucecea, județul Botoșani, cel mai mare dintre zece copii ai unui agricultor. A îmbrăcat uniforma militară la 19 ani, a urcat gradul cu gradul cu o răbdare și o metodă pe care superiorii le notau invariabil în foile calificative. Nu era genul de ofițer care se mulțumea cu regulamentul. La școala de tragere a infanteriei a venit cu metode proprii de tragere, diferite de ce i se predase — și a primit note slabe pentru că nu se conforma. Ulterior, armata română a adoptat exact metodele lui.
A luptat în Primul Război Mondial la Oituz și Mărășești, decorat de Regele Ferdinand și de generalul francez Henri Berthelot cu Croix de Guerre — una dintre cele mai înalte distincții militare ale Republicii Franceze. A intrat în Vânătorii de Munte în 1921, unitatea în care și-a găsit adevăratul lui loc: munții, crestele, linia unde o greșeală de calcul costă o companie.
Când România a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial, Mociulschi era comandant secund al Brigăzii 1 Mixte Munte. A luptat pe Nistru, unde a străpuns linia fortificată „Stalin.” A luptat pe Bug, pe Nipru, în Crimeea, la Sevastopol. Brigada lui a distrus Armatele 9 și 18 sovietice suferind cele mai puține pierderi umane. Generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei a 3-a care îl văzuse în acțiune, a scris: „A fost un brav în toate operațiunile la care a luat parte, s-a distins prin curaj, sânge rece, pricepere deosebită.” A fost avansat general de brigadă în 1942.
A primit Ordinul „Mihai Viteazul” de patru ori — o performanță aproape unică în armata română. Cea mai înaltă distincție militară de război a țării, acordată numai pentru fapte excepționale în fața inamicului. De patru ori. De fiecare dată câștigată cu viața lui și a oamenilor lui în cel mai greu loc posibil.
Din octombrie 1942 a condus Divizia 3 Munte în Caucaz, în peninsula Taman, în Crimeea. Iarna lui 1943 a însemnat bătălii defensive pe ger de minus 30 de grade, ținând pozițiile împotriva unor forțe sovietice superioare numeric. Germanii cu care lupta în subordine i-au scris caracterizări elogioase fără precedent. Comandantul Armatei 17 germane nota că „Divizia poate să privească înapoi cu mândrie la soldații ei, care au dovedit voință de oțel și o putere de luptă nemăsurată.”
După 23 august 1944, Mociulschi a dus Divizia 3 Munte spre vest — prin Transilvania eliberată, prin Ungaria, prin munții Tatra și Javorina din Cehoslovacia. A plantat tricolorul pe cel mai înalt vârf al Javorinei. A eliberat Stara Tura. A predat comanda în aprilie 1945 cu conștiința că își condusese oamenii cu onoare pe ambele fronturi ale celui mai mare război din istorie.
Comuniștii nu au așteptat mult. În 1946 a fost trimis în fața Tribunalului Poporului pentru crime de război. Tribunalul l-a achitat — dovezile erau inexistente, martorii contradictorii, acuzațiile fabricate. Sentința: nevinovat. Dar achitarea nu conta. La 12 august 1948 a fost arestat din nou, de data aceasta fără niciun proces, pe baza unui dosar de „dușman al poporului” construit din declarații false și acuzații de legături cu ofițeri americani și englezi din Comisia Aliată de Control. A ajuns la Jilava. Apoi la Canal, deținut 818, unde elita României — generali, judecători, episcopi, profesori — săpa în malul Dunării ca să construiască un canal care să simbolizeze puterea noii ordini.
A ieșit din pușcărie în octombrie 1955, cu sănătatea distrusă, averea confiscată, pensia suspendată. Nimeni nu i-a cerut scuze. S-a angajat muncitor la CFR la Blaj. S-a mutat la Brașov. A ajuns portar la uzina „Steagul Roșu.”
Salvarea a venit din exterior, din locul cel mai puțin așteptat. În primăvara anului 1966, Președintele Franței, generalul Charles de Gaulle, a vizitat România. De Gaulle era el însuși ofițer de elită, cunoștea Crucea de Război franceză pe care Mociulschi o primise în 1918 de la Berthelot, și s-a interesat personal de situația lui. Întrebarea generalului De Gaulle a produs un mic cutremur la București. În câteva zile, portarul uzinei „Steagul Roșu” a primit înapoi uniforma militară, decorațiile, o parte din pensie, și dreptul de a exista din nou ca ceea ce fusese mereu — general al armatei române.
A murit pe 15 aprilie 1979, la 90 de ani, în garsoniera de la Brașov. Conform ultimei lui dorințe, a fost incinerat. Cenușa a fost luată de cercetași și împrăștiată pe crestele Carpaților — munții unde trăise cele mai bune și mai grele momente ale vieții lui. Era, probabil, singurul loc din România care merita să îl primească.
Morala: Există oameni pe care regimurile îi pot umili dar nu îi pot anula. Leonard Mociulschi a fost achitat de Tribunalul Poporului și trimis tot la pușcărie. A purtat roaba la Canal. A bătut ștampile la poarta unei uzine. Și a trăit să vadă că un general francez a trebuit să întrebe de el ca să fie recunoscut în propria lui țară. Nu s-a plâns niciodată public. La 90 de ani, a cerut să fie dus înapoi pe creste. Acolo unde câștigase.
14 - mai - 2026
