Într-o zi toridă de iulie, acum patruzeci și trei de ani, într-un mic apartament de bloc din cartierul Tomis Nord, s-a stins în tăcere un om care arsese cerul pentru România. Nicio știre, nicio lumânare oficială nu a anunțat dispariția lui. Murise Horia Agarici, cel despre care, cu patru decenii în urmă, se cânta în gări și tranșee, în tabere de soldați și redacții de ziare, ca despre un semizeu: „A plecat la vânătoare Agarici, A plecat ca să vâneze bolșevici…”
Versurile erau semnate de Păstorel Teodoreanu, iar linia melodică fusese scrisă de nimeni altul decât Gherase Dendrino, cel mai în vogă cântăreț al vremii. În acea vară sângeroasă a anului 1941, cântecul devenise refrenul unei țări care avea nevoie de simboluri ca de aer. Iar Agarici devenise, fără voie, un simbol.
Născut în 1911, într-o familie de răzeși moldoveni, neam vechi, intrat în mica boierime și cu rădăcini despre care pomenește chiar și Nicolae Iorga, Horia Agarici nu a fost doar un pilot. A fost un poet publicat, un traducător pasionat, un spirit elevat care vorbea cinci limbi, cunoștea filozofie, literatură și inginerie. Mai întâi visase să devină inginer, student la Politehnica din Timișoara, dar lipsurile l-au obligat să-și înalțe destinul pe verticala cerului: a devenit ofițer de aviație.
În zorii războiului, era locotenent la Escadrila 53 Vânătoare, staționată la Mamaia și dotată cu avioane britanice Hawker Hurricane, robuste, fiabile, potrivite pentru zborurile lungi deasupra Mării Negre. În dimineața de 22 iunie 1941, când România intra oficial în război, Dobrogea rămăsese lipsită de acoperire aeriană: escadrila fusese trimisă la Buzău. Doar un singur om rămăsese în urmă, cu un avion în reparații. Acela era Agarici.
Pe 23 iunie, orașul Constanța era bombardat de avioanele Rusiei bolșevice. Zgomot de explozii, fum și flăcări în port. În acel haos, mecanicii abia terminaseră lucrările la un aparat de zbor cu motor supraîncălzit, care abia putea fi ținut în aer câteva minute. Agarici nu a așteptat ordin. N-a cerut permisiune. A urcat singur într-un avion abia funcțional și a plecat. Era, în fond, un gest de sinucigaș sau de sfânt, dar el nu a făcut decât ceea ce credea că e de făcut.
A urcat în aer cu viteza unui gând curajos, a vânat formația de bombardiere bolșevice și, în mai puțin de un minut, a doborât trei dintre ele, în patru atacuri succesive. Un avion s-a prăbușit în mare. Altul a fost capturat. Al treilea a căzut la Valul lui Traian. Trei fiare de metal răpuse de un singur om și un aparat aproape nefuncțional. A fost prima mare victorie aeriană a armatei române în acel război și poate, și mai mult decât atât, prima rază de moral într-un cer plin de presimțiri.
Presa a preluat fulgerător povestea. Horia Agarici a fost decorat cu, Virtutea Aeronautică, clasa a III-a, aur cu spade, Ordinul Coroana României, în grad de Cavaler, cu spade și Crucea de Fier (distincție militară germană). Publicul l-a îmbrățișat într-un mod cum numai epocile de criză o fac cu eroii: l-au transformat în simbol, în cântec, în legendă. Era tânăr, frumos, talentat și visător… și mai ales, învingător. Se născuse, dintr-o singură misiune, o figură mitologică.
Dar miturile rareori supraviețuiesc schimbărilor de regim. După 23 august 1944, Horia Agarici a devenit indezirabil. Faptele care îi aduseseră gloria i-au devenit păcate. Avioanele pe care le doborâse fuseseră „prietene”, iar el, considerat un criminal de război. A fost degradat. Fiul său, Paul, devenit celebru ca artist foto-film, născut în 1947, a fost smuls din brațele mamei și crescut 14 ani într-un orfelinat. Motivul? Era copilul unui dușman al poporului.
În anii ’50, Agarici a lucrat ca mecanic, electrician, contabil. Nu i s-a mai permis niciodată să se apropie de un aparat de zbor. A fost un erou anonim, trăind printre oameni care nu mai știau cine fusese. O vreme s-a ascuns la mina Altân Tepe din Dobrogea. O umilință lungă, tăcută, dublată de conștiința că nu făcuse altceva decât să-și apere țara.
Și totuși, memoria nu se șterge atât de ușor. Un militar sovietic l-a recunoscut odată pe stradă, în fața Catedralei din Constanța. L-a salutat militar și l-a onorat. Iar pe turnătorul care îl indicase, l-a dojenit cu o replică de o noblețe care nu mai are ecou azi: „Un popor care nu-și respectă eroii nu va învăța niciodată să se respecte pe sine.”
Un general rus, a venit personal să-i mulțumească fostului combatant. Învățase câteva cuvinte în limba română doar pentru a-i spune: „Îți sunt recunoscător că nu m-ai doborât atunci când rămăsesem fără muniție.” Agarici i-a răspuns simplu, în stilul său sobru: „Cum aș fi putut trage într-un om care nu mai putea riposta? M-aș fi simțit dezonorat pe viață.”
În 1982, la 71 de ani, Horia Agarici s-a stins. Fără onoruri. Fără restituiri. Cu gradele nerecuperate și cu reputația rănită. A fost înmormântat discret, fără onoruri militare, în Cimitirul Central din Constanța. Pe piatra sa stă scris:
„Să nu uitaţi că cerul l-am iubit
Ca un fanatic beat de înălţime
Cu trup şi duh, în fulger de mişcare
Zvârlind un corp spre infinit.”
Astăzi, prea puțini mai trec pe lângă aleea lui uitată. Strada care îi poartă numele nu povestește nimic, nu emoționează, nu inspiră. Doar dacă te oprești, dacă știi, dacă vrei să înțelegi, atunci, poate, îl poți auzi zburând din nou, undeva sus, unde istoria nu mai are frică și nu mai uită.
Pentru că, dincolo de statistici și decorații, Horia Agarici a fost una dintre acele ființe rare care nu doar au scris istorie, ci au ars în ea. Un om care a urcat în cer nu pentru glorie, ci pentru că nu putea sta pe pământ când orașul său era în flăcări.
Astfel de oameni au făcut România Mare.
Noi, cei de azi, putem doar să-i numim, să-i povestim și, poate, să ne cerem iertare pentru anonimatul la care încă îi condamnăm…
În comentarii atașez un videoclip cu versurile scrise de Horia Agarici și una din cărțile cu poezii… chiar cu semnătura lui.
Noua escadrilă de F-16 a Forțelor Aeriene Române poartă numele… Escadrila 53 Vânătoare, ca un omagiu adus tradiției de excelență și spiritului de luptă al aviatorilor români. Este un nume păstrat în memoriam, în cinstea eroilor care au apărat cerul României, precum căpitanii Horia Agarici ori Bâzu Cantacuzino.
17 - iulie - 2025
