Sfântul Gheorghe Pelerinul este model al „adevăratului pelerin român“9, iar troparul său ne vorbeşte despre nevoitorul Gheorghe Lazăr († 1916) ca despre o „podoabă a Bisericii şi a Neamţului“, un veşnic „pelerin al lui Hristos şi binevestitorul harului“.
Smeritul Gheorghe Pelerinul s a născut în comuna Șugag, judeţul Alba, în anul 1846. Când a împlinit vârsta de 24 de ani, părinţii l au căsătorit cu Pelaghia, cu care a vieţuit douăzeci de ani, având cinci copii. De mic era un om al rugăciunii şi „cel mai mult citea Psaltirea“, pe care o ştia pe de rost, ne relatează în Patericul românesc, părintele Ioanichie Bălan. În 1884, cu mult dor de Locurile Sfinte, Gheorghe Lazăr şi a pus în traistă Evanghelia şi Psaltirea, a luat un toiag în mână şi a pornit spre Ţara Făgăduinţei. „Până la Constanţa a mers pe jos, iar de acolo a luat vaporul“; tot drumul s a rugat cu lacrimi fierbinţi. A rămas în aşezările monahale din Pustia Iudeii şi din Valea Iordanului mai mult de un an. A tras întâi la un călugăr care se nevoia la peştera Sfântului Xenofont. Cu binecuvântarea acestui călugăr, Gheorghe Pelerinul s a bucurat de ospitalitatea din mănăstirile Palestinei timp de un an. Ziua ajuta la udatul grădinii şi la alte treburi, iar noaptea citea psalmi. S a îndreptat apoi spre Muntele Athos, unde a rămas un an şi jumătate10, după care a revenit la Șugag, de unde, în scurt timp, a pornit într un pelerinaj prin ţară, întrucât gândul şi inima lui jinduiau după mai multă nevoinţă în Hristos.
După ce şi a pus copiii în rânduială, timp de trei ani, Gheorghe Pelerinul a bătut la pas drumurile din Transilvania şi Muntenia, până la mănăstirile din nordul Moldovei. „Îmbrăcat cu cojoc, desculţ, cu capul descoperit, cu Psaltirea sub braţ, şi cu toiagul în mână, bunul pelerin mergea din sat în sat, din mănăstire în mănăstire, rostind rugăciunea lui Iisus şi Psalmii lui David. Ziua călătorea, iar seara poposea prin sate, cât mai aproape de biserici. După ce se odihnea câteva ceasuri, intra în biserică şi se ruga acolo, singur, cu rugăciuni de tihnă, până dimineaţa. Apoi pleca mai departe“.
În anul 1890, a ajuns în nordul Moldovei şi s a stabilit la biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Piatra Neamţ, ctitoria Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Timp de 26 de ani, până la sfârşitul vieţii s a nevoit în clopotniţa lui Ștefan cel Mare din acest frumos oraş moldovenesc, având drept model viaţa stâlpnicilor şi a pustnicilor. Trăia într o asceză de neimaginat, pentru noi, astăzi, şi doar din mila lui Dumnezeu. În post, rugăciune şi cu minimum de condiţii de trai; vara sau iarnă, fără pat, fără haine, desculţ, iarna fără foc. Era mereu cu Evanghelia şi Psaltirea sub braţ şi se ruga. „Iar când trecea prin sate sau pe stradă, unii îi sărutau Psaltirea, pe care o purta permanent sub braţ, alţii îi dădeau milostenie ca să se roage pentru ei, copiii se opreau din joacă, vitele pe câmp stăteau o clipă din păscut, iar câinii niciodată nu lătrau după el.
Mulţi credincioşi îl petreceau, mergând cu evlavie în urma lui şi ascultând psalmii pe care îi rostea în auz“, reţinem din aceeaşi sursă.
Banii pe care-i primea de la credincioşi îi „convertea“ în pâine, pe care o împărţea săracilor şi necăjiţilor din oraş. Odată a venit la el o văduvă cu cinci copii la şcoală şi foarte săracă, ce i s a plâns „moşului Gheorghe“ că nu are niciun ban. „De cât ai nevoie?, o întrebă bătrânul. Îmi trebuie o sută de lei. Atunci el i a dat tot ce primise milostenie de la oameni în ziua aceea“, povesteşte ucenicul său, protos. Damaschin Trofin.
A trecut la cele veşnice în 15 august 1916 şi a fost înmormântat în cimitirul din Piatra Neamţ. În 1934, ucenicul său protosinghelul Damaschin Trofin a dorit să i strămute rămăşiţele pământeşti la Mănăstirea Râşca, judeţul Suceava, unde era stareţ. Caii căruţei s-au îndreptat spre Văratec, unde a şi fost înmormântat.
În 5-6 octombrie 2017, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Sinodului Mitropolitan al Moldovei şi Bucovinei, a aprobat canonizarea acestui nevoitor, cu prăznuire pe 17 august.
18 - august - 2024
