Una dintre căile prin care elevii de toate vîrstele îşi pot cultiva discernămîntul şi afectivitatea este cititul cărţilor. Calculatorul poate să le ofere numeroase răspunsuri, dar are o lipsă esenţială: nu are suflet.
Cititul cărţilor a devenit o corvoadă pentru elevi şi o crasă indiferenţă pentru adulţi. Odată cu apariţia internetului şi a telefoanelor mobile, mintea copiilor s-a calibrat pentru o lume virtuală, pe care marile companii producătoare o fac tot mai acaparatoare prin noi şi noi ispite pentru copii şi chiar pentru adulţi. Clasicii literaturii române cuprinşi în programele şcolare sunt categorisiţi ca aparţinînd unor alte vremuri pe care le-au trăit părinţii şi bunicii.
Pe de altă parte, calculatorul şi telefonul mobil ţin locul timpului liber pe care părinţii ar trebui să şi-l petreacă împreună cu copiii lor, să le cultive interesul de a dezlega împreună răspunsurile la o mulţime de întrebări pe care cei mici le poartă cu ei, ca pe o povară mult prea timpurie. Sînt întrebări fundamentale despre viaţă, pe care calculatorul nu le poate rezolva din motivul că nu are suflet. Dacă ar avea, ar trebui să răspundă sutelor de mii de întrebări pentru sutele de mii de copii a căror afectivitate e diferită de la unul la altul. Putem vorbi, fără a generaliza, de o absenţă dramatică a părinţilor din viaţa copiilor, care au nevoie să se minuneze de tot ce îi înconjoară pentru a aşeza lucrurile în poveste. În povestea lor, pe care o vor purta toată viaţa.
Una dintre căile prin care elevii de toate vîrstele îşi pot cultiva discernămîntul şi afectivitatea este cititul cărţilor. Nici părinţii, nici şcoala nu le cultivă interesul pentru literatura de toate genurile. Într-un interviu dinainte de a se stinge din viaţă, academicianul Solomon Marcus, împătimit de ştiinţele educaţiei, afirma: „Într-un sistem educaţional precum cel actual, în care accentul cade pe obligaţia de a reţine, nu pe nevoia de a înţelege, iar cantitatea lucrurilor care trebuie reţinute depăşeşte de departe limitele unei igiene a sănătăţii psiho-somatice a copilului şi a adolescentului, lectura autentică va fi mereu defavorizată.”
Sîntem pe ultimul loc în Europa în ceea ce priveşte consumul de carte, potrivit unei analize realizate anul trecut de Eurostat. 93,5% dintre români nu cumpără nici o carte pe an. Drept urmare, avem şi cele mai puţine librării, anume două la 100.000 de locuitori, pe cînd Germania, de exemplu, are de cinci ori mai multe. Avem foarte puţine librării în care cititorii pot să citească, într-o atmosferă primitoare, în care cartea produce, ca să spun aşa, o plus valoare intelectuală şi afectivă. Cei mai mulţi români preferă însă să citească în pat, în ordine descrescătoare cărţi de ficţiune, de cultură generală, de specialitate, biografii şi memorii, de religie şi de istorie. Rarisim sînt consultate dicţionare şi enciclopedii.
Cei care mai citesc aleg un titlu sau altul din bloguri sau din magazinele online, la recomandarea prietenilor şi foarte puţini cer sfatul unui librar. Rezultă de aici lipsa unei culturi a cititului şi o preocupare doar ocazională pentru carte.
De ce se citeşte atît de puţin? Sondajele livrează răspunsuri care dau seama de comoditatea celor care nu au ţinut niciodată o carte în mînă după anii de şcoală sau au frunzărit o carte într-un an: lipsa plăcerii, plictiseala şi lipsa de răbdare, viaţa „te învaţă mai mult decît cititul”. De ce viaţa sau cartea şi nu şi viaţa şi cartea? E aici o disjungere pe care o întîlnim frecvent în nenumărate domenii, în situaţii complexe, în fapte care cer discernămînt.
Înapoi la alfabet
În alte ţări europene vezi în mijloacele de transport în comun oameni care citesc, şi nu doar studenţi, vezi pe feţele lor cum sînt purtaţi de tihna şi bucuria lecturii. La noi, rar vezi un om cu o carte în mînă. Călătorii au aproape toţi căştile pe urechi, vorbesc tare, ca pe tarla, cu te miri cine, de la primele ore ale dimineţii, ascultă muzică, sînt pătrunşi de lumea online, decibelii fac parte din ritualul unei zile de muncă.
Lumea cărţilor este un deşert şi pentru cei care ne conduc. E suficient să-i auzi la televizor cum stîlcesc limba română pentru a realiza că mulţi dintre ei nu au citit nici măcar o carte de ani de zile. E uşor de presupus cîte cărţi va fi citit, de exemplu, Liviu Pop, cel mai agramat dintre miniştrii Educaţiei, care a inventat cuvinte precum „genunche” sau „plancardă”. Fiecărui parlamentar şi ministru, măcar lor din întreaga pleiadă de politicieni, ar trebui să li se livreze cîte un manual de gramatică elementară, aşa cum a primit un fost ministru al Educaţiei din PSD de la un opozant, după ce postase pe Facebook un text cu totul agramat.
Am mai scris despre fabricile de diplome de licenţă şi despre doctoratele obţinute pe puncte de către politicieni. Unii dintre aceştia nici măcar nu-şi citesc lucrările, scrise de mercenari contra cost. Meseria de scrib s-a dezvoltat şi ea odată cu cererile pieţei. Iar piaţa e cu atît mai ofertantă cu cît analfabetismul funciar e mai strident, mai gălăgios.
Oare cîţi politicieni discută despre o carte în birourile lor comode, în vizitele pe care şi le fac unii altora, în timpul navetei cu limuzina sau avionul? O întrebare retorică, desigur.
Revenind la „lumea civilă”, aproape fiecare familie are în casă o bibliotecă. Pentru milioane de români este o piesă de mobilier care are o cu totul altă destinaţie. Anume, este garnisită cu bibelouri, obiecte achiziţionate în călătorii, porţelanuri, iar într-un colţ o duzină de cărţi cu coperţile cartonate, să „arate bine”. Scriitorii se citesc tot mai mult între ei şi o tristeţe amară se aşterne într-un ţinut destinat lumii spiritului, dar deşertificat de iureşul unei vieţi pe credit.
