Christopher Nolan a ratat o mare oportunitate de a crea un super joc video. Unul care să îngroape în uitare Assassin’s Creed Odyssey, regizat de Jonathan Dumont și Scott Phillips, o istorie ficțională a războiului peloponesiac dintre Atena și Sparta.
A ales Nolan să îl pedepsească și să îl contrazică pe Homer, timp de 172 de minute, într-o acțiune fantastică sau aventură istorică, depinde în ce dispoziție te afli ca să clasifici filmul,
transformându-l pe Odiseu într-un personaj măcinat de vinovăție, care sfârșește banal, ca un soldat tulburat de stres post-traumatic, întors mai degrabă din Afganistan, decât de la Troia.
Sunt atât de multe scene dezechilibrate în narațiunea lui Nolan, încât cea cu sirenele, expediată în câteva minute, ca într-o probă de jaloane, precum cea cu ciclopul Polifem, vrăjitoarea Circe,
lotofagii sau monștrii Scila și Caribda, să pară normală. Cântecul sirenelor departe de a fi seducător, acționează ca o tortură psihologică.
Sirenele lui Nolan sunt androgine, scheletice, palide și fluide, țopăind pe stânci, printre foci, ca niște apucate, dublate de o echipă complexă de performeri și cascadori,
pentru a crea mișcări nenaturale și bizare. Nolan nu pare decis ce sex să le atribuie, oscilând la granița dintre masculin, feminin, trans și monstruos.
Probabil că lui Nolan îi plac mult cartofii, pentru că tenul sirenelor aduce mult cu paloarea unor creaturi care trăiesc în grote marine
întunecate, private de lumina soarelui, împrumutând albul flasc al peștilor abisali sau gălbejeala bolnavă a cartofilor crescuți în mormântul lor roditor.
În timp ce Odiseu urlă și se zbate legat de catarg, ca un corporatist aflat în criză de dependență, am distins un amestec confuz de frecvențe joase de death metal și black metal,
de horcăituri de diavol înjunghiat cu furca pe la spate de un ortac beat și un zgomot iritant de valuri sparte de stânci, ca sticlele într-o crâșmă de țară după ora închiderii.
Deși marinarii aveau urechile căpăcite temeinic cu ceară să nu audă vraja sirenelor, unul dintre ei mai meloman și mai ortoman rupe logica și își scoate brusc protecția fără niciun motiv rațional și înnebunește instant, aruncându-se în mare.
Păi, Aferim! al lui Radu Jude, este în mod absolut o odisee mai ceva decât Odiseea lui Christopher Nolan. Una profund balcanică, ironică și demitizată,
dar structura, temele și parcursul personajelor lui oglindesc perfect elementele fundamentale ale epopeii lui Homer, adaptate la realitatea dură a Valahiei de la 1835.
Motorul narativ al lui Aferim! este o lungă călătorie prin teritorii sălbatice, pline de pericole și întâlniri imprevizibile, ca într-o homeriadă ad-hoc, în care zapciul Costandin, pornit pe urmele robului fugar Carfin, este un Odiseu veritabil.
În timp ce Odiseu își poartă echipajul spre casă, Costandin își conduce fiul într-o călătorie inițiatică, cu povețe pline de prejudecăți, atitudini rasiste și manifestări violente,
până la curtea boierului Iordache, un Polifem tiranic, înzestrat cu puteri absolute asupra vieții și morții supușilor săi.
–––
Odiseu și sirenele, detaliu dintr-un stamnos attic cu figuri roșii, cca. 480-470 î.Hr. provenit de la Vulci, British Museum, Londra
6 - august - 2026
