Pe toată arhitectura interioară a volumului din urmă, Joc în doi , poetul gălățean Gabriel Gherbăluță se năpustește homeric asupra cuvântului; au inițiativele sale ceva din voluptatea unui îndrăgostit, mereu la începutul unui șir imprevizibil de experiențe. Până acum i s-au aliniat, gospodărește, volumele (minunat început de raft în bibliotecă. Felicitări, domnule profesor !), s-au adunat propozițiile admirative din partea cititorilor; constat, omul e în mână, încearcă să recupereze, în forță, din deceniile rezervate, la catedră, orelor de literatură, Cântării României și, cu siguranță, ședințelor de sindicat.
Jocul în doi îmi pare, ca și în alte împrejurări, un titlu polifonic; sensurile se dezghioacă pe măsură ce lectura înaintează sau se cere reluată. După coperta deschizătoare și desenele abia inițializate pe pagina de titlu e clar că citim alt „ roman de dragoste”, saturat de lirism, așteptări și dezamăgiri de care nu ne vindecăm decât prea târziu : „ținem în palme bucăți mici de fericire/din care reușim doar rareori să mușcăm//(…),de ziua ta îți voi colora pe asfalt o poezie/ te voi așeza în ea, iar doza mea de nebunie dăruită ție/te va face să joci șotron cu libelulele”(p.45). Se confirmă calitatea de roman sentimental în măsura în care cuvântul se dovedește izvoditor de sensuri multiple pentru a desemna aburul de pasiuni, stări, sentimente,in/certitudini al vieții. Un alter-ego feminin, component îndătinat al cuplului se balansează, în grația-i firească, pe toată întinderea volumului : „poezia asta seamănă cu tine/aeriană, transparentă, de pot vedea aerul/cum pulsează prin tine”(Anonim) sau, din altă parte „când ești tristă cetatea își închide porțile/iar fluviul îndeamnă sălciile-bocitoare să-și tacă plânsul (…)//când ești tristă, păsări negre brăzdează nordul/sufletului”(p.73). Suferințele consacrate intră perfect în contextul impus de flexiunea verbului „a iubi”: „respiram fără saț urma pasului tău/ca să mor sufocat, dus de tine în hău//am strigat „te iubesc”, însă n-ai auzit/am rămas dărâmat, altul e fericit etc.”(p.20).
Cele mai multe poeme conservă un aer histrionic. Merită citite, recitite, memorate, iar apoi declamate cu privitori/ascultători. Subtilitățile devin consumabile doar la re/audiere – „întuneric sau lumină/vrăjitoarei se închină/ești de vină/sunt de vină !//doamnelor și domnișoare/ce mă doare/ce mai doare !!!” (Descânt de-ndoială). Lumea scenei, familiară și mult dragă lui Gherbăluță – știu și am menționat în rânduri repetate – , fuzionează ori rezonează cu ideea poetică. Se perindă pe aici regizori, actori reali, mulți închipuiți, balerini, se conservă replici, dar mai ales atmosferă : „lume, lumeeee!!! îți prezint poetul născut să meargă în echilibru/tot timpul în echilibru între septembrie și octombrie (…) scândura scenei e udă, poetul alunecă și scapă cuvântul/poezia suferă o entorsă la silabă//aplauze!!! la aplauze nu apare nimeni” (Pas de deux); „heeei, mai lasă cineva cortina aia?/mă obosește tăcerea asta gălăgioasă” (p.119), ori, din poemul de final al volumului : „mai este puțin timp până va cădea cortina/cuvintele-lebede vor ieși din poem la aplauze(…)//poetul spune adio cuvîntului/cortina cade/aplauze…” (p.126).
Din păcate, (grabă? neatenție ? ațipirea autocenzurei?) dăm și peste secvențe nereperabile, eșuate, improvizate sau fals încărcate de filozofie volatilă : „timpul îngroapă tot ce e de uitat/ascunde urâtul ce-i în suflet săpat//(…)și dinspre voi doar sudalme cu sfinți/nu sunt iertați nici sfinții părinți” (Veghe) sau, ceva mai încolo „deasupra fiecărui poet stă un zeu/deasupra fiecărui zeu stă nemurirea/deasupra tuturor este arta ” ș.a.m.d.
Reactualizând metoda lui Pristanda de contabilizare a realității, voi descoperi, tot pe coperta întâi, manifestări ale narcisismului, de care poetul, indiferent de nume, epocă, nu este nicicum ferit. În dialog cu sine, tema abordată este eterna taină a cuvântului, forța lui ziditoare, completate cu vicleniile aceluiași. De aici, doar un pas până la a trece Jocul în doi în categoria artelor poetice, cu mult mai apăsat decât textele de până acum. Mă ajută și titlurile din sumar : despre poet, artă poetică, rețeta poeziei imperfecte, arheologia cuvântului, poetul, ca sisif, despre poezie și nu doar, ca un magellan, poetul („mușcă din mine cu foamea lupului alungat de haită/îmi lasă răni pe suflet ea, poezia”), scurt tratat despre condiția poeziei( „cele mai frumoase poezii rămân cele nespuse/ale căror cuvinte nu se pot dezlipi de mărul lui adam”), adevărul despre poezie etc. Cuvenită ilustrare integrală, măcar și primul poem pomenit : „poetul este un supraviețuitor/al lui însuși/al mâinilor cu care îndepărtează rugina cuvântului/al furtunilor stârnite de nesiguranță/al decepțiilor/mai ales al decepțiilor// stă singur la masă/și soarbe cu înghițituri mici/din sângele poemului/în timp ce supraviețuiește singurătății”(p.26). Ca să probez că Jocul în doi e scris și pentru mine voi selecta, parțial, enunțurile, prin care poezia se auto/definește : „poezia – toamnă încolțită în inimile poeților/ niciodată devreme, mereu mai târziu de răsăritul lunii”,„poezia – carnavalul la care nu sunt îngăduite curtezanele”, „poezia – mausoleu din care a dispărut faraonul/iar moartea un proiect la care poetul mai are de lucrat”, „poezia e o toamnă veșnică scăldată în dulcele mustului”, . Cu puțină râvnă, descifrăm , la G.Gherbăluță, poemele într-un vers, semnate I. Pillat.
De așezat în ramă, versuri care ar putea să placă și altcuiva : „cea mai frumoasă poezie e mută/ca o piatră de pe lună”(Viața de dincolo de cuvânt), „plouă pe note muzicale/hai să murim acum”(Invitație la spectacolul de adio), „fluviu ce bâjbâie malurile”, „toamna asta, mormânt luminos pentru poezie”etc.
N-am capacități premonitorii, dar, cu siguranță, acum Gabi Gherbăluță poartă nuielușa fermecată peste ținuturi puțin cercetate, pentru identificarea altor filoane lirice.
Prof. V. Leonte
* Gabriel N.Gherbăluță , Joc în doi , editura Pontos, Chișinău, 2024
23 - august - 2024
