http://impact-est.ro/wp-content/uploads/anunt-nou.jpg
logoImpact EST anul XXIII – 2023, nr. 933 - 04.02.2023

După sfârşitul Primului Război Mondial (noiembrie 1918) şi Unirea cea Mare din decembrie 1918, începând cu 1919 în noul stat român cunoscut generic sub numele de România Mare se formează mi multe partide politice. Între ele este şi Partidul Ţărănesc, fondatorul şi apoi conducătorul său, învăţătorul Ion Mihalache.

În paralel mai exista încă un partid cu acest nume, cel din Basarabia, astfel că la alegerile parlamentare din noiembrie 1919 Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat a obţinut 61 de mandate, în timp ce Partidul Ţărănesc din Basarabia a câştigat 72 de mandate de parlamentar.[1]

Cu toate acestea, scena politică românească era dominată de Partidul Naţional Liberal până în anul 1926, fiind aşa numita ,,decadă brătiănistă”.

În aceste condiţii, ţărăniştii trebuia să facă acorduri politice pentru a fi incluşi la guvernare. Astfel, în urma unui acord cu mai multe partide, s-a constituit un guvern condus de Alexandru Vaida-Voievod, în care Partidul Ţărănesc deţinea, prin Ion Mihalache, portofoliul Ministerului Agriculturii. În această calitate, Mihalache s-a ocupat, împreună cu Lazăr Niculescu şi o comisie de miniştri, de pregătirea unui proiect de lege agrară care prevedea reducerea substanţială a proprietăţilor marilor moşieri şi plata unor despăgubiri reduse de către ţărănii împroprietăriţi. În urma refuzului regelui Ferdinand de a semna mesajul de trimitere a proiectului de lege în dezbaterea Parlamentului, datorită faptului că a socotit proiectul prea radical, la 12 martie 1920 Ion Mihalache şi-a dat demisia din guvern, ceea ce nu a împiedicat căderea guvernului a doua zi, la 13 martie.

Congresul partidului din 20-21 noiembrie 1921 a aprobat un nou program, al cărui proiect fusese pregătit de Constantin Stere. Programul menţiona şi doctrina ţărăniştilor plecând de la realitatea românească din acel moment, respectiv se considera că „imperialismul capitalist, ajuns în ultimele decenii la dominaţiune universală, s-a dovedit neputincios de a asigura omenirii o muncă paşnică şi de a feri societatea de o năprasnică risipă de vieţi şi avuţii. Astfel se prăbuşeşte însuşi justificarea istorică a orânduirii capitaliste”, că statul român „nu poate fi decât un stat ţărănesc pentru că poporul român este un popor de ţărani” şi că atâta vreme cât „vor exista clase sociale cu interese opuse, lupta de clasă nu poate înceta”.[1]

Partidul Ţărănesc şi-a accentuat activitatea mai ales pentru organizarea locală şi extinderea pe întreg teritoriul ţării, astfel că la alegerile din martie 1922, organizate de guvernul PNL, Partidul Ţărănesc a obţinut 40 de mandate (faţă de cele 222 obţinute de PNL), fiind al doilea clasat. După alegeri, ţărăniştii au acţionat în continuare pentru înfiinţarea de noi organizaţii locale ale partidului lor; odată cu constituirea organizaţiei provinciale a partidului în Bucovina, activitatea partidului era extinsă la nivelul întregii ţări.

Programul din 1924 prevedea că Partidul Ţărănesc va milita pentru modificarea Constituţiei, libera circulaţia a pământurilor dobândite prin legile de împroprietărire şi pentru o largă colaborare cu capitalul străin. Aceasta pe baza lozincii partidului ,,politica porţilor deschise” pentru capitalul străin (în contrast cu cea liberală: ,,prin noi înşine”).

De asemenea, era tot mai evident că în actuala formulă politică, Partidul Ţărănesc nu avea şanse ca să-i învingă pe liberali în lupta electorală. De aceea, apare ideea de fuziuni cu alte partide politice.

Astfel în zilele de 17-18 iulie 1921 a avut loc şedinţa Comitetului Central partidului, care a aprobat înscrierea în partid a Dr. Nicolae Lupu, precum şi propunerea făcută de 11 deputaţi şi senatori basarabeni, între care Constantin Stere şi Pantelimon Halippa, de fuziune cu Partidul Ţărănesc din Basarabia, ceea ce a întărit curentul de stânga din partid şi a permis extinderea sa organizatorică în teritoriul dintre Prut şi Nistru. După fuziunea cu Partidul Ţărănesc din Basarabia au urmat alte fuziuni cu grupări ţărăniste din Transilvania (30 octombrie 1922) şi Bucovina (11 iunie 1922), precum şi cu Partidul Socialist-Ţărănesc (22 septembrie 1922).

Cu toate aceste fuziuni benefice pentru ţărănişti, nu era suficient deoarece grupările politice cu care s-u făcut fuziuni erau modeste ca pondere electorală. De aceea, începând cu anul 1923 a avut loc o apropriere crescândă faţă de Partidul Naţional (cel mai important şi puternic din Transilvania).

La 3 martie 1923 s-a ajuns la realizarea unei înţelegeri între Partidul Naţional şi cel Ţărănesc pe baza căruia cele două partide constituiau Opoziţia Unită, cu o platformă care includea, printre altele: statornicirea unei vieţi constituţionale reale; combaterea hotărârii guvernului liberal de a impune, prin parlamentul existent (care avea o majoritate liberală zdrobitoare) o nouă Constituţie; lupta împotriva guvernului Brătianu etc. Lupta celor două partide nu a reuşit însă să împiedice adoptarea Constituţiei din 1923.

La 10 februarie 1924, Partidul Ţărănesc a adresat partidelor din opoziţie o scrisoare prin care propunea crearea unui front unit, pe baza unei platforme care includea, între altele: împiedicarea guvernului de a realiza „legiuirile de aplicare a Constituţiunii sale şi a legilor de acaparare a avuţiilor statului”; răsturnarea guvernului liberal, stabilirea unui regim legal şi constituţional; anularea legislaţiei liberale [1]. Singurul partid care a răspuns apelului a fost Partidul Naţional. La începutul lunii mai 1924 între Vasile Goldiş, Iuliu Maniu şi Constantin Stere au început tratativele în vederea fuziunii, pe baza unui program în zece puncte alcătuit de Stere. Acordul de fuziune a fost semnat în iunie 1924 de Maniu şi Mihalache şi prevedea repartizarea unui număr egal de posturi între cele două partide în conducerea acestuia, preşedinţia urmând a fi preluată de Iuliu Maniu.

Cu toate acestea, fuziunea a eşuat, din cauza unei serii de neînţelegeri de ordin programatic, dar şi a dezacordului în privinţa componenţei Delegaţiei Permanente a Partidului şi în special, a refuzului naţionalilor de a accepta prezenţa lui Constantin Stere în acest organism. Acesta era acuzat de trădare naţională, deoarece în timpul primului război mondial a rămas în teritoriul ocupat şi a colaborat cu inamicul.[2]

Cele două partide s-au prezentat totuşi cartelate la alegerile pentru Camerele Agricole din 25 august 1925, reuşind cu această ocazie să învingă pe candidaţii PNL. După aceasta, la sfârşitul anului 1925 s-a încheiat un acord de guvernare, iar la începutul anului 1926, în contextul în care mandatul de guvernare a patru ani al PNL era pe cale să expire, alianţa naţional-ţărănistă era pe cale să preia guvernarea. Regele Ferdinand a preferat însă să numească în funcţia de prim-ministru pe Alexandru Averescu, care se bucura şi de încrederea liderului liberal, Ion I. C. Brătianu.

În cele din urmă, fuziunea dintre cele două partide a fost realizată în anul 1926. Congresul de aprobare a fuziunii a avut loc la 10 octombrie 1926 în sala „Amiciţia” din Bucureşti, moment de la care s-a constituit Partidul Naţional-Ţărănesc. În urma unor tratative „cu uşile închise”, în septembrie 1926 s-a încheiat un nou acord de fuziune între Maniu şi Mihalache. Nicolae Iorga a respins cu tărie fuziunea, demisionând din Partidul Naţional. La 10 octombrie 1926 congresele celor două partide au aprobat în mod simultan fuziunea celor două partide, noul organism politic urmând să poarte denumirea de Partidul Naţional-Ţărănesc.

Acest nou partid a păstrat câte un cuvânt fiecare din vechea denumire, la fel şi cei doi conducători erau egali ca preşedinţi în fruntea partidelor, deşi Iuliu Maniu îl eclipsa pe Ion Mihalache.

Partidul se va afirma în perioada interbelică ca alternativă reală şi puternică de guvernământ la Partidul Naţional Liberal. Noul partid Naţional Ţărănesc se afirmă ca o forţă care a susţinut menţinerea regimului democratic-constituţional, în contextul creşterii tendinţelor totalitare fasciste.

În epoca de constituire a PNŢ, viaţa politică internă a României era dominată de Partidul Naţional Liberal şi de liderul necontestat al acestuia, Ion I. C. Brătianu. Un factor suplimentar, care va marca evoluţiile politice în următorii ani era criza dinastică declanşată de renunţarea principelui Carol la drepturile sale la tron. Lucrurile s-au agravat odată cu decesul, în anul 1927 a regelui Ferdinand şi apoi, la câteva luni după aceea, în noiembrie, cel al lui Ion I.C. Brătianu.

În luna decembrie 1927, PNŢ a declanşat o adevărată campanie de răsturnare a guvernului, condus acum de Vintilă Brătianu, mizând pe organizarea unor adunări şi demonstraţii de masă. Punctul culminant al acestei tactici a fost adunarea naţională de la Alba-Iulia din 6 mai 1928, la care au luat parte circa 100.000 de oameni şi la care se pare că se aştepta să aibă loc întoarcerea în ţară a lui Carol. Acesta din urmă a fost însă împiedicat de autorităţile engleze să decoleze spre România [2]. Moţiunea adoptată de adunare solicita demisia guvernului liberal şi instalarea imediată a unui guvern naţional-ţărănist. Regenţa nu a dat însă curs acestei cereri, astfel că PNŢ a hotărât constituirea unui parlament, care să funcţioneze paralel cu cel existent.

În urma eşecurilor de a obţine un împrumut extern destinat să stabilizeze moneda naţională, la 3 noiembrie 1928, Vintilă Brătianu a prezentat demisia guvernului său. După consultări politice cu liderii vremii, la 8 noiembrie 1928, Regenţa a încredinţat mandatul de formare a guvernului lui Iuliu Maniu.

Astfel, P. N. Ţ. îşi începe prima guvernare (1928-1931).

Primul guvern naţional-ţărănist a depus jurământul la 10 noiembrie 1928. Alegerile din decembrie 1928 au adus victoria PNŢ, care a câştigat 77,76% din voturi şi 348 de mandate de deputat. Preşedinţia Consiliului de Miniştri a fost păstrată de Iuliu Maniu.

La 7 octombrie 1929 a încetat din viaţă Gheorghe Buzdugan, membru al Regenţei. Sub influenţa lui Iuliu Maniu, Parlamentul l-a ales ca înlocuitor pe Constantin Sărăţeanu, consilier la Curtea de Casaţie, un personaj şters, a cărui alegere a contribuit la scăderea prestigiului Regenţei [3].

Pe acest fond, la 6 iunie 1930, Carol s-a reîntors în ţară. Iuliu Maniu i-a oferit acestuia intrarea în Regenţă, sub condiţia de a-şi relua căsătoria cu principesa Elena şi a renunţa la legătura cu Elena Lupescu şi a solicitat angajamentul lui Carol de a respecta regimul constituţional. Neobţinând acceptarea lui Carol, dar abţinându-se de la luarea măsurilor legale la care era îndreptăţit (respectiv expulzarea lui Carol) Maniu a demisionat în seara zilei de 7 iunie, când s-a format un nou guvern PNŢ condus de Gheorghe Gh. Mironescu, care a organizat preluarea tronului de către Carol, la 8 iunie 1930. Ulterior, la 13 iunie, Carol l-a numit din nou pe Maniu în funcţia de prim-ministru. La 12 august 1930 sosea în ţară şi Elena Lupescu; episodul avea să fie punctul declanşator al unei ostilităţi profunde între Maniu şi aşa-numita „camarilă regală” adunată în jurul acesteia, care avea să dureze până la abdicarea lui Carol în 1940.

La 8 octombrie 1930, Maniu a demisionat din nou, invocând starea sa de sănătate. Prim-ministru a fost numit din nou Gheorghe Gh. Mironescu. Acesta a demisionat la data de 4 aprilie 1931, în urma unei crize de guvern provocate de Mihail Manoilescu, moment care marchează finalul primei guvernări naţional-ţărăniste.

În perioada guvernării, PNŢ s-a confruntat cu mari probleme mai ales pe plan economic (vezi marea criză economică 1929-1933). Cu toate acestea, a avut numeroase iniţiative legislative cu scopul de a rezista crizei.

Astfel, guvernul PNŢ a contractat o serie de împrumuturi externe, pe baza cărora s-a trecut la stabilizarea monetară a leului, a cărui greutate în aur a fost scăzută de circa 32 de ori faţă de anul 1892, precum şi la convertibilitatea deplină a monedei naţionale. În acest context, s-au acordat o serie de monopoluri pe termen lung unor firme străine – monopolul chibriturilor a fost încredinţat firmei suedeze Svenska Tändsticks Aktiebolaget, telefoanele au fost concesionate către International Telephone and Telegraph Corporation (S.U.A.) etc. La 16 martie 1929 s-a publicat legea pentru organizarea şi administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor publice. Legea prevedea că toate concesiunile urmau a se face prin licitaţie publică; pe baza legii s-au constituit regii autonome în domeniul căilor ferate, telecomunicaţiilor, petrolului, gazului metan etc. [4]

În prima parte a guvernării sale, partidul Naţional-Ţărănesc a adoptat o serie de schimbări în politica internă şi externă, precum şi în plan social şi economic.

În plan intern, scopul principal al partidului era acela de a da statului o organizare democratică, în acest sens una dintre cele mai importante legi adoptate în timpul primei guvernări naţional-ţărăniste a fost legea privind organizarea administrativă a României, acest proiect de lege a fost adoptat de Constantin Stere şi prevedea: „o largă autonomie locală, îngrădirea dreptului puterii centrale de a interveni în treburile interne ale comunelor şi judeţelor”, pe lângă asta se dorea crearea unei noi unităţi administrative-provincia. Alte legi date de partidul Naţional-Ţărănesc în plan intern au fost: în 24 martie 1929 a fost publicată legea pentru organizarea jandarmeriei rurale, legea prevedea că jandarmii erau selectaţi din rândul gradaţilor reangajaţi, urmând apoi să facă o scoală de profil; în 29 iulie 1929 a fost dată legea pentru organizarea poliţiei generale a statului, aceasta prevedea crearea unor organe speciale de poliţie socială şi de moravuri, precum şi limitarea utilizării poliţiei de către prefecţi; în iulie 1929 a fost dată legea cu privire la organizarea învăţământului agricol şi casnic, cu scopul de a forma oameni pregătiţi pentru o agricultură intensă; legea din februarie 1930, prin intermediul căreia s-a făcut primul recensământ general al populaţiei României de după Primul Război Mondial, un proiect la care s-a muncit extrem de mult, însă extrem de folositor pentru istoria României.

În plan economic, legile adoptate de guvernarea partidului Naţional-Ţărănesc au fost: legea din 7 februarie 1929, aceasta prevedea că moneda română era leul, cântărind 10 miligrame aur de 9/10; legea pentru ameliorarea terenurilor degradate în iunie 1930; legea pentru înfiinţarea de silozuri în 10 iunie 1930, legea pentru plantarea drumurilor publice, a păşunilor şi a hotarelor dată în aprilie 1930. De asemenea, în plan economic guvernul s-a preocupat de asigurarea unui credit cât mai larg, care a ajutat la dezvoltarea agriculturii româneşti, în acest scop, în 20 august 1930 s-a creat legea pentru organizarea creditului Funciar Rural şi a creditului agricol cu un capital de 500 milioane lei.

În plan social, naţional-ţărăniştii au votat mai multe legi de conversiune a datoriilor agricole, care în fond a însemnat o amânare a plăţii acestora. De asemenea, în plan social în data de 30 martie 1931, a fost votată legea pentru revizuirea împroprietării( al cărui scop era înlăturarea abuzurilor comise cu prilejul aplicării reformei agrare). Altă lege importantă, în plan social a fost cea din 4 martie 1930, legea pentru rectificarea tratatului de muncă încheiat între Franţa şi România(prin această lege cele două ţări ofereau populaţiei şansele de a lucra în una din cele două ţări, astfel românii puteau pleca în Franţa pentru a munci). În domeniul politicii sanitare, guvernarea Partidului Naţional Ţărănesc a dat o nouă lege în 14 iulie 1930, conform căreia se crea un Oficiu de ocrotire în fiecare capitală de judeţ, acesta având ca scop îngrijirea de sănătatea populaţiei din acel judeţ.

În faţa greutăţilor financiare guvernarea naţional-ţărănistă a luat o măsura drastică: reducerea salariilor cu 10-25%, s-a asistat la acordarea de gradaţii, iar avansările în funcţiile publice nu mai erau însoţite de creşteri ale venitului lunar. Naţional-ţărăniştii s-au confruntat cu conflicte sociale declanşate de criza economică în care s-a aflat ţara.(în acest sens a avut loc greva muncitorilor de la Lupeni, angajaţii cereau încheierea unui nou contract de muncă prin care cereau ziua de lucru să fie de 8 ore, mărirea salariilor cu 40% pentru muncitorii de la focuri şi puţuri, desfiinţarea amenzilor, aprovizionarea cu alimente şi bocanci cu preţ redus, interzicerea utilizărilor minorilor în subteran. Aceste tratative au durat 8 luni, ulterior muncitorii au decis să declanşeze greva, în acest context au intervenit organele locale fiind ucişi 22 de muncitori şi 58 fiind răniţi[3]).Ei au încurajat capitalurile străine, ducând o politică cunoscută sub numele de: “porţile deschise capitalului străin”. [1]

Naţional-ţărăniştii au introdus măsuri menite să îmbunătăţească agricultura: în 1929 au sporit cuantumul creditului disponibil în zonele rurale şi au înfiinţat noi instituţii pentru a acorda credite(această lege însă s-a dovedit ineficientă din cauza crizei economice); în 1 august 1929 a introdus legea tarifelor vamale(încuraja comerţul exterior, reducerea taxelor vamale la importul de maşini agricole şi unele bunuri de consum) legea din 28 martie 1929 privea organizarea cooperativelor (însă ea a oferit avantaje reduse maselor de ţărani, vizând mai mult ţăranii înstăriţi)[2]. Astfel, programul agrar al Partidului Naţional Ţărănesc nu a reuşit să rezolve problemele fundamentale ale agriculturii. Partidul Naţional Ţărănesc a acordat o atenţie mică în ceea ce priveşte industria. Cu toate acestea ei au recunoscut necesitatea îmbunătăţirii reţelei de transport şi comunicaţii, astfel în 1929 au înfiinţat un program de reparaţii feroviare şi construcţii de şosele, în 1930 au hotărât să creeze un sistem naţional de legături telefonice. Criza declanşată în 1929 a afectat toate ramurile economiei în România. Guvernul naţional-ţărănist a încercat numeroase măsuri pentru a combate criza.

Aceste măsuri au afectat în special ţăranii, aceştia trebuind să plătească toate taxele datorate statului, în cazul în care nu plăteau proprietăţile le erau scoase la licitaţie. Principalul motiv al acestei acţiuni a fost lipsa disperată de bani a guvernului. În 18 decembrie 1931 guvernul a ordonat strângerea forţată a datoriilor proprietarilor din mediul rural şi a adoptat un program de conversie a datoriilor.

Alte măsuri legislative importante au privit cooperaţia, vânzarea pe credit a maşinilor industriale, organizarea Creditului Funciar Rural şi a Creditului Agricol, ameliorarea terenurilor degradate, adoptarea unui nou tarif vamal, iniţierea unui vast program de modernizare a drumurilor, reglementarea circulaţiei pământurilor cultivabile (prin care se stabilea o limită de 25 ha de familie pentru dobânditorii de teren cultivabil, care nu puteau fi decât cetăţeni români, care să fie agricultori), reprimarea cametei, introducerea contractului colectiv de muncă (lege prin care se introducea, pentru prima dată, concediul de odihnă plătit de 7-30 de zile pe an), reorganizarea administrativă a ţării etc.

Guvernele PNŢ au fost însă nevoite să opereze într-un context economic dificil, dominat de marea criză economică începută în anul 1929. Preţul petrolului şi al produselor agricole (principalele mărfuri de export ale României) a scăzut dramatic, ajungându-se ca, în ciuda dublării sau triplării producţiei şi a exporturilor sumele încasate să fie mai scăzute.

Conjunctura economică dificilă a obligat guvernul să înceapă aplicarea „curbelor de sacrificiu”; prima dintre acestea s-a aplicat de la 1 ianuarie 1931 şi a constat în scăderea salariilor tuturor funcţionarilor publici cu circa 10-25%.

Între anii 1931-1932 PNŢ va fi în opoziţie.

La 18 aprilie 1931 s-a constituit un guvern de uniune naţională, în fapt un guvern de tehnicieni, condus de Nicolae Iorga, care a dizolvat Parlamentul şi a convocat noi alegeri parlamentare, la care PNŢ s-a clasat pe locul al doilea. În contextul în care liderii PNŢ erau acuzaţi că s-ar fi îmbogăţit pe căi necinstite, Ion Mihalache a depus un proiect de lege privind controlul averii tuturor funcţionarilor publici şi demnitarilor de după 1914 şi pentru apărarea onoarei. Averea care nu putea fi justificată, urma a fi confiscată de către stat. Proiectul nu a trecut însă de comisiile tehnice ale Parlamentului.

Lipsit de sprijinul unui partid politic puternic, Iorga a prezentat demisia guvernului la 31 mai 1932, răspunderea formării unui nou cabinet fiindu-i încredinţată lui Alexandru Vaida-Voievod.

Astfel începe a doua guvernare PNŢ. A doua guvernare

Guvernul Vaida-Voievod, instalat la 6 iunie 1932 a avut ca primă misiune organizarea de noi alegeri, care au fost câştigate, la limită, de PNŢ.

Legislaţia promovată de guvern a dus la scăderea impozitelor (de exemplu impozitul profesional, pentru avocaţi, medici, ingineri ş.a. se reducea de la 8% la 6%, iar impozitul agricol scădea cu 50% etc.). În timpul acestei guvernări s-a adoptat şi legea controlului averii funcţionarilor publici; controlul averii se făcea de către magistraţi, la sesizarea oricărei persoane care avea indicii care justificau bănuiala unor activităţi ilicite; în cazul în care averea era nejustificată, se aplica un impozit de 90%; în cazul în care cel controlat îşi justifica averea însă, denunţătorul putea fi pedepsit cu închisoare până la un an [5].

Vaida şi-a depus mandatul la 17 octombrie 1932, mandatul de prim-ministru fiind preluat, pentru ultima dată, de Iuliu Maniu. Cea mai importantă măsură luată de Guvern a fost introducerea contingentărilor la import, prin care se stabileau cote de import la o scară largă de produse, în scopul protecţiei producţiei naţionale. Aceasta marca practic renunţarea PNŢ la politica „porţilor deschise”, care fusese pilonul viziunii economice naţional-ţărăniste.

În urma unui conflict declanşat de dorinţa lui Ion Mihalache de a înlocui pe Gabriel Marinescu din funcţie de prefect al poliţiei capitalei (care fusese numit însă de Carol), Maniu şi-a prezentat demisia la 12 ianuarie 1933, când Alexandru Vaida-Voievod a fost numit din nou prim-ministru. Ulterior, la 2 aprilie, Maniu avea să demisioneze şi din funcţia de preşedinte al partidului, care a fost preluată tot de Vaida.

Noul guvern Vaida a operat într-o conjunctură dificilă. În februarie 1933, a fost nevoit să recurgă la forţă pentru reprimarea grevelor muncitorilor de la „Atelierele Griviţa”, introducându-se starea de asediu.

Printre măsurile legislative ale guvernului PNŢ s-au numărat legea pentru unificarea asigurărilor sociale, înfiinţarea jurisdicţiei muncii, , înfiinţarea impozitului pe venitul global etc.

Confruntat cu nemulţumirea regelui Carol şi cu agitaţia liberalilor, guvernul Vaida a demisionat la 9 noiembrie 1933.

Astfel, PNŢ intră din nou în opoziţie între 1933-1938.

După pierderea puterii, Vaida-Voievod a demisionat şi din funcţia de preşedinte al partidului, funcţie preluată de Ion Mihalache, la 21 noiembrie 1933. Perioada a fost marcată de opoziţia PNŢ la tendinţele autoritare ale regelui Carol, la care acesta era îndemnat de camarila polarizată în jurul său şi al Elenei Lupescu. În 1935, nu fără amestecul lui Carol, Vaida-Voievod a decis să părăsească PNŢ, înfiinţând Frontul Românesc.

La demisia guvernului PNL condus de Gheorghe Tătărescu, în noiembrie 1937, mandatul de premier i-a fost acordat lui Ion Mihalache, dar numai cu condiţia ca acesta să ajungă la o înţelegere cu Vaida, care avea sprijinul lui Carol. Mihalache a respins însă propunerea, renunţând la singura posibilitate din viaţa sa de a deveni şef de guvern. În aceste condiţii, Tătărescu a primit un nou mandat de prim-ministru, iar Mihalache a renunţat la funcţia de preşedinte al partidului în favoarea lui Maniu, cu cuvintele „d-le Maniu ia comanda şi dă porunca” [6].

Campania electorală care a urmat a fost una dintre cele mai virulente, plasându-se sub spectrul ascensiunii partidelor naţionaliste, de extremă dreaptă, şi al tendinţelor de instaurare a dictaturii regale. PNŢ a încheiat, la 25 noiembrie 1937 un pact de neagresiune electorală cu PNL (Gheorghe Brătianu)şi Garda de Fier, un act controversat, dar care a fost justificat de Maniu ca intenţie de a realiza o platformă împotriva instaurării regimului de dictatură regală. Alegerile nu au dat câştig de cauză nici unui partid, ceea ce a permis lui Carol să numească prim-ministru pe Octavian Goga, conducător al Partidului Naţional Creştin, formaţiune politică de dreapta, clasată însă pe locul 4 la alegeri. Unii lideri ţărănişti (printre care Armand Călinescu) au acceptat să facă parte din guvernul Goga, motiv pentru care au fost excluşi din PNŢ. Un efect neaşteptat a fost însă înscrierea în partid a lui Nicolae Titulescu, precum şi a colaboratorilor acestuia.

La 10 februarie 1938 însă, regele obţine demisia lui Goga şi decide instaurarea regimului de dictatură regală, consacrat la nivel legislativ de Constituţia din 1938, adoptată prin plebiscit la 27 februarie 1938.

Aşa începe dictatura regală, paralel cu perioada suprimării partidelor politice (1938-1944).

Astfel, la 30 martie 1938 se adoptă un decret-lege prin care toate partidele politice au fost dizolvate. Partidul Naţional Ţărănesc a fost scos în afara legii la 31 martie 1938.

Deşi dizolvat în mod formal şi pus în incapacitate de a mai recurge la manifestări publice, PNŢ a continuat să aibă o viaţă internă de organizaţie. Multe din publicaţiile naţional-ţărăniste au continuat să apară („Dreptatea”, până la 29 iunie 1938, „Ţărănismul”, până ianuarie 1940 etc.). Poziţia partidului era exprimată prin memorii adresate lui Carol. După abdicarea acestuia, la 6 septembrie 1940, conducerea partidului, reprezentată de Maniu, şi-a exprimat punctele de vedere cu privire la conducerea ţării prin memorii care au fost adresate lui Ion Antonescu.

Măsurile de represiune împotriva membrilor PNŢ au existat, dar au fost departe de amploarea pe care aveau să o atingă după instalarea regimului comunist în România. Astfel, o serie de fruntaşi ai partidului, printre care Virgil Madgearu (care a fost asasinat în cele din urmă de legionari în noiembrie 1940), Ilie Lazăr, Aurel Leucuţia, Corneliu Coposu au avut a înfrunta, în timpul dictaturii regale, măsuri de tipul domiciliului obligatoriu, închisoare sau lagăre de internare.

Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost solicitaţi să participe le cele două consilii de coroană din 29-30, respectiv 30-31 august 1940, în care s-a dezbătut atitudinea României faţă de Dictatul de la Viena, ocazie cu care s-au opus cedării fără luptă a Transilvaniei de Nord. Iuliu Maniu a trimis cu aceeaşi ocazie telegrame de protest lui Hitler şi Mussolini.

În condiţiile în care Carol a fost nevoit să abdice, iar puterea a fost preluată de Ion Antonescu, Iuliu Maniu a fost rezervat faţă de dorinţa acestuia ca PNŢ să participe la noul guvern. PNŢ a salutat intrarea României în războiul împotriva URSS, dar nu a fost de acord cu participarea la război peste râul Nistru. Pe măsură ce situaţia frontului din est se înrăutăţea, ajungându-se ca, la începutul anului 1944 trupele sovietice să ajungă pe teritoriul românesc, Maniu şi-a sporit insistenţele pentru ca Antonescu să încheie un armistiţiu cu puterile aliate. Armistiţiul era însă dificil, dat fiind că aliaţii impuseseră formula capitulării necondiţionate pentru toţi sateliţii Germaniei; astfel, Antonescu a refuzat propunerea sovietică de armistiţiu din 12 aprilie 1944, care era formulată pe această bază.

PNŢ s-a orientat spre o colaborare cu PNL, Partidul Social Democrat şi Partidul Comunist Român, care, deşi nu avea o bază de mase considerabilă, era văzut totuşi ca un aliat util pentru câştigarea bunăvoinţei URSS. Astfel s-a constituit Blocul Naţional Democrat, care avea să joace un rol important în pregătirea înlăturării lui Ion Antonescu.

Iuliu Maniu a continuat totuşi până în ultimul moment eforturile de a-l determina pe Antonescu să încheie el armistiţiul. În seara zilei de 22 august 1944, Ion Mihalache s-a deplasat în acest scop la Snagov, la reşedinţa mareşalului; acesta, deşi realiza că Germania pierde războiul îşi rezerva dreptul de a decide singur momentul încheierii armistiţiului. A doua zi, la 23 august, dimineaţa, Antonescu a solicitat totuşi un asentiment scris al opoziţiei pentru încheierea armistiţiului, bază pe care ar fi putut semna armistiţiul în condiţiilor propuse de Aliaţi[7]. Acest lucru nu s-a întâmplat pentru că mareşalul Antonescu a fost arestat.

Imediat, s-a constituit un nou guvern, condus de generalul Constantin Sănătescu, în care au intrat ca miniştri fără portofoliu personalităţi desemnate de cele patru partide din Blocul Naţional Democrat, printre care şi Iuliu Maniu din partea PNŢ.

Din punct de vedere al doctrinei şi concepţiilor politice, PNŢ avea două mari direcţii: politică şi economică.

Programul PNŢ adoptat în 1926 cerea adoptarea unei noi Constituţii, care „să izvorască din consensul voinţei cetăţenilor liber manifestat”; Constituţia urma să prevadă o reală responsabilitate ministerial şi a funcţionarilor publici, independenţa justiţiei, asigurarea autonomiei locale şi a descentralizării administrative; regimul minorităţilor şi cultelor urma să fie baza pe Rezoluţia adoptată la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Se cerea să se interzică funcţionarilor publici de a face parte din administraţia societăţilor anonime sub orice formă [8]. După cum a explicat Corneliu Coposu, care a fost începând din 1937 (şi până la arestare) secretarul politic al lui Iuliu Maniu, în centrul doctrinei naţional-ţărăniste stătea ”mai întâi, ideea protejării categoriilor mai puţin favorizate din societatea românească, ideea compensării nedreptăţilor de care a suferit majoritatea poporului român şi care, fiind frustrată vreme de secole de drepturile elementare, trebuia să fie repusă pe linia de plutire printr-o protecţie special acordată până la nivelarea decalajului dintre ţărănimea română şi celelalte categorii sociale. Liberalii reprezentau burghezia oraşelor şi oamenii de la ţară mai ridicaţi din punctul de vedere al venitului, în acest timp ţărănimea nefiind o clasă socială, ci o categorie compusă din infinite clase sociale. Cred că în rândurile ţărănimii existau mai multe categorii decât în oricare domeniu social”[5] .

Din punct de vedere economic, PNŢ şi-a făurit o concepţie economică proprie, sintetizată iniţial în formula „porţilor deschise” – care permitea accesul liber al capitalului străin în economie, în condiţii de egalitate cu cel românesc -, în opoziţie faţă de liberali care promovau politica definită prin sintagma „prin noi înşine”, care trata cu prioritate capitalul românesc. După opinia naţional-ţărăniştilor, doctrina liberală era însă inaplicabilă vis-a-vis de realităţile româneşti, întrucât în ţară nu existau suficiente cadre, nici capitalul necesar pentru a asigura dezvoltarea economică a ţării, iar naţionalismul economic al PNL servea în realitate drept paravan la pentru interesele economice ale membrilor acestui partid.

Un alt element al concepţiei economice naţional-ţărăniste era „democratizarea capitalului” – în acest context se susţinea necesitatea exploatării bunurilor proprietatea statului de către regii autonome sau societăţi cooperative în care capitalul să fie adunat de la un mare număr de cetăţeni [9].

Un punct de mare importanţă pentru partid a fost organizarea cooperaţiei[10], ca o contrapondere la structurile financiare controlate de partidul liberal. Instituţiile cooperatiste urmau să participe la exploatarea bogăţiilor statului şi să se bucure de înlesniri de credit din partea Băncii Naţionale. Ion Mihalache declara că PNŢ doreşte un alt raport între muncă şi capital: „nu munca să fie dominată şi exploatată de capital … idealul nostru este să fie capitalul salariat şi profitul să fie al muncitorimii, aşa cum, pe scară redusă, este realizat în cooperaţie” [11].

Ideologii PNŢ se pronunţau pentru o nouă societate, care s-ar plasa între comunism şi capitalism [12], în cadrul căreia agricultura ocupa locul primordial. Sprijinul statului trebuia acordat numai acelor industrii „care consumă şi prelucrează materia primă naţională şi întrebuinţează capital şi braţe româneşti” [13].

Ca mod de organizare, conform Statutului aprobat în 1926, partidul avea organizaţii la nivel local, judeţean, provincial şi central. Fiecare dintre aceste organizaţii era condusă de o adunare deliberativă – sfatul sau congresul -, de un comitet executiv şi de un birou permanent. Organele auxiliare ale partidului erau: presa, casele de sfat, cluburile şi cercurile de studii [14].

Între 1944-1947 activitatea PNŢ a intrat într-un con de umbră deşi la 31 august 1944 a fost repusă parţial în vigoare Constituţia din 1923, ceea ce a permis reluarea legală a activităţii PNŢ. Perioada următoare a fost dominată de lupta împotriva instaurării regimului comunist în România şi salvarea libertăţilor democratice puse în pericol de instaurarea, cu sprijin sovietic, a guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945. La presiunile SUA şi ale Marii Britanii, s-a acceptat ca guvernul Groza să includă, la 7 ianuarie 1946, şi reprezentanţi ai PNL şi PNŢ. După cum a arătat Corneliu Coposu, ”în 1945, în epoca ocupaţiei sovietice, PNŢ avea înscrişi 2.125.000 de aderenţi. Asta pot să confirm pentru că eu, în calitate de secretar general adjunct, mă ocupam cu evidenţa membrilor de partid”.

Alegerile programate pentru noiembrie 1946 aveau să fie decisive pentru viitorul ţării. Ele s-au încheiat cu victoria Blocului Partidelor Democrate, condus de comunişti, care au obţinut conform numărătorii oficiale, 68,62% din voturi, rezultate însă care, potrivit opiniei majorităţii istoricilor nu reflectă rezultatele reale, fiind falsificate.

În condiţiile în care activitatea oficială a PNŢ era tot mai dificilă, conducerea partidului a luat hotărârea ca o parte din liderii partidului să plece în străinătate pentru a-şi desfăşura activitatea în mod liber. La 14 iulie 1947 la Tămădău însă, Ion Mihalache (atunci vicepreşedinte al partidului, Nicolae Penescu (secretar general al partidului), Nicolae Carandino (directorul ziarului „Dreptatea”) şi Ilie Lazăr (membru în Delegaţia Permanentă) au fost arestaţi. Represiunea care a urmat împotriva PNŢ a fost extrem de virulentă. La 19 iulie, Adunarea Deputaţilor a hotărât ridicarea imunităţii tuturor parlamentarilor ţărănişti, iar la 29 iulie guvernul decidea dizolvarea partidului.

A urmat arestarea conducătorilor PNŢ, trimiterea lor în judecată şi condamnarea acestora pentru „complot împotriva guvernului legal al ţării”. Condamnările au fost grele: Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă şi vor muri în închisoare; alţi lideri ai partidului au primit şi ei pedepse grele. Conducerea partidului a fost practic decapitată, PNŢ fiind pus în imposibilitatea de a mai desfăşura activităţi importante până la căderea regimului comunist.

După evenimentele din decembrie din 1989, un grup de foşti lideri ai PNŢ, printre care s-au remarcat în special Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu au reconstituit partidul, sub numele de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD). Acesta a fost un factor de primă importanţă în viaţa politică românească în perioada 1992-1996 (când a fost principalul partid de opoziţie) şi între 1996 şi 2000 când a fost principalul partid de guvernare. După alegerile din noiembrie 2000, când nu a reuşit să mai pătrundă în Parlament, partidul a scăzut în semnificaţie şi nu a mai reuşit să joace un rol politic important. La alegerile parlamentare din decembrie 2012 partidul a reuşit să obţină doar un loc în Senat şi unul in Camera Deputaţilor.

După o perioadă de absenţă pe scena politică românească, din toamna anului 2022, PNŢCD face eforturi pentru a reveni ca formaţiune politică importantă în viaţa politică din România.

Concluzii statistice:

Rezultatele în alegeri[4]

An alegeri % voturi Observaţii

1928 77,76% ajunge la guvernare

1931 14,99% PNL a câştigat cu 47,49%

1932 40,3% ajunge la guvernare

1937 20,4% PNL a avut 35,9%

Lideri politici importanţi

Iuliu Maniu, preşedinte al partidului, prim-ministru;
Ion Mihalache, preşedinte al partidului;
Alexandru Vaida-Voievod, preşedinte al partidului, prim-ministru (demisionar din partid în 1935);
Dr. Nicolae Lupu, vicepreşedinte al partidului (demisionar din partid în mai multe rânduri);
Ştefan Cicio-Pop, preşedinte al Adunării Deputaţilor;
Virgil Madgearu, vicepreşedinte al partidului, economist.
Armand Călinescu, ministru de interne, al educaţiei, al apărării naţionale si prim-ministru s-a distins prin lupta împotriva organizaţiilor de extrema dreapta ceea ce i-a adus denumirea de “omul de oţel al României” de către publicaţiile franceze. Acesta a fost asasinat de către Garda de Fier pentru acţiunile de a reprima această organizaţie de extremă dreapta.

[1] Ioan Scurtu, Din viaţa politică a României (1926-1947) – Studiu critic privind istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 18-19.

[2] Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2000, p. 208.

[1] Ioan Scurtu, Din viaţa politică a României (1926-1947) – Studiu critic privind istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 12.

Prof. dr. Nicolae Magiar 12 - ianuarie - 2023

Lasa un raspuns


http://impact-est.ro/wp-content/uploads/Main_Logotype_Galati.jpg

Directorii şi juri

Deseori, Gelu mi-a spus că scriu prea scurt, puţin, redus, ...

NIMIC FĂRĂ DUMNEZE

Puţine ţări din lume se pot mândri cu o istorie ...

Joi la Galaţi a aju

Din 18 ianuarie, publicul din 14 oraşe din ţară a ...

Branza e pe bani si

Kim Kielsen este prim-ministru al Groenlandei, care este cea mai ...