logoImpact EST nr. 898 - 19.01.2022

Niciodată, de la criza rachetelor din Cuba, umbra unui război mondial nu a părut atât de ameninţătoare. Pentru că niciodată America nu a fost mai slabă.
Cu un preşedinte senil, care nu ştie pe ce lume se află şi ajuns la putere în urma celei mai mari fraude electorale din istorie;
cu un vicepreşedinte care pare întruchiparea proverbului „prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”;
cu o clasă conducătoare ticăloşită, coruptă şi ruptă de popor, plină de indivizi cu idei halucinante, în comparaţie cu care Marx părea conservator;
cu o armată mai preocupată de teoria rasei, de drepturile transsexualilor şi de pedichiură decât de luptă;
cu nişte servicii secrete care au înţeles că treaba lor este poliţia politică şi spionarea contribuabilului, nu culegerea de informaţii din teritoriu,
Statele Unite de azi sunt umbra Americii lăsate de Reagan la sfârşitul Războiului Rece.
O stafie jalnică, care nu mai sperie pe nimeni.
Dimpotrivă, degradarea galopantă a Americii este ca mirosul dulce al unui muribund care atrage hoitarii.
China şi Rusia nu mai au răbdare să-i aştepte sfârşitul şi sunt gata să sfâşie din corpul colosului în care viaţa încă mai palpită.
Prilejul este nesperat şi, poate, irepetabil.
China are ocazia să îşi realizeze marele vis care o macină de decenii: realipirea Taiwanului. Şi să pună stăpânire pe marele culoar comercial din Marea Chinei de Sud, unde a construit insule artificiale cu baze militare, şi pe unde se desfăşoară o treime din comerţul naval al lumii.
Astfel întărită, China poate spera să detroneze America din poziţia de lider economic mondial mai repede decât se prognoza.
Pe de altă parte, regimul comunist al lui Xi Jinping nu îşi poate permite să aştepte prea mult: este ameninţat de o triplă criză economică.
Criza energetică – scumpirea şi penuria combustibililor – o împiedică să îşi alimenteze motoarele economiei la capacitate maximă.
Criza mondială a lanţurilor de distribuţie o împiedică să livreze mărfurile pe care încă le produce.
Falimentul unor coloşi imobiliari, precum Evergrande, Fortune, Kaisa sau Shimao, riscă să provoace implozia unei nou bule financiare şi un cutremur financiar faţă de care criza mondială din 2008 riscă să pară o glumă.
Nu în ultimul rând, printr-o lovitură de forţă spectaculoasă în Marea Chinei, Xi Jinping, tot mai contestat astăzi de colegii de partid, nu doar că şi-ar consolida poziţia politică, dar ar intra în istorie ca un al doilea Mao, lucru la care jinduieşte mai mult decât budistul la Nirvana.
Slăbănogeala administraţiei Biden este şi pentru Putin o tentaţie irezistibilă.
În plan regional, printr-un atac asupra Ucrainei, poate spera să redobândească controlul total asupra Donbasului, cu toate bogăţiile lui şi – de ce nu? – să obţină ieşirea strategică la gurile Dunării.
În plan global, o asemenea acţiune ar constitui o lovitură serioasă dată planurilor de expansiune a NATO.
În plan economic, şi-ar dubla poziţia de cvasi-monopol al aprovizionării cu gaze a Europei cu o armătură militară, descurajând eventuale sancţiuni economice ale UE, aflate într-o gravă criză energetică.
În fine, de-a lungul întregii sale istorii, pentru a-şi arăta muşchii imperiali, Rusia a aplicat preceptul rezumat astfel de fostul ministru de Interne ţarist, Viaceslav von Pehve: „avem nevoie de un mic război victorios”.
Într-adevăr, „un mic război victorios” în Ucraina i-ar creşte spectaculos acţiunile lui Putin nu doar în plan extern, ci şi pe scena internă, punând pumnul în gura opoziţiei (câtă este) şi revigorându-i popularitatea care începe să se ofilească.
Paradoxal, nişte războaie regionale nu i-ar pica rău nici lui Biden, a cărui popularitate se află în vrie după debandada retragerii din Afganistan.
În plus, America se confruntă şi ea cu o gravă criză economică.
Ţara cu consumul cel mai mare din lume este firesc să fie şi cea mai afectată de criza mondială a lanţurilor de aprovizionare.
Penuria de mărfuri începe să-şi arate colţii. Fenomenul, tot mai frecvent întâlnit, al rafturilor goale, începe să-i sperie pe americani. Credeau că aşa ceva era posibil doar în comunism.
Corect. Adus de Biden, comunismul a traversat Oceanul şi s-a oploşit în Ţara Tuturor Posibilităţilor.
Colac peste pupăză, pentru ca guvernul marxist de la Washington să facă rost de bani pentru exorbitantele sale programe sociale (nişte găuri fără fund) şi pentru finanţarea datoriei externe (ajunsă la 134%), a recurs la soluţia cea mai comodă: tipărirea de bani.
Drept urmare, inflaţia a ajuns la aproape 7%. Inflaţia înseamnă bani mulţi şi mărfuri puţine. Se vorbeşte tot mai mult despre o înlocuire a Dolarului ca „monedă de refugiu”.
Fidel promisiunilor „verzi” din campania electorală, administraţia Biden a început să închidă conductele şi exploatările de petrol şi gaze de şist, exact când preţurile şi cererea au explodat.
Exact când economia americană ar fi avut mai mare nevoie de „sânge” ieftin în venele sale pentru a se pune pe picioare.
Sau când alternativa gazelor de şist americane ar fi putut ajuta Europa, dacă nu să scape de tot de monopolul rusesc, măcar să negocieze nişte preţuri mai rezonabile cu Putin.
Or, unul sau mai multe războaie (mai „mici” sau mai „mari”) ar putea repara prestigiul internaţional al Washingtonului, terfelit grav la Kabul, şi ar putea injecta nişte sânge proaspăt în economie prin revitalizarea maşinii de război americane.
Toate cele enumerate mai sus sunt însă doar PREMISE de război. „Butoiul cu pulbere”. Ar fi nevoie şi de un „fitil”. Un motiv suficient de puternic încât să determine China, Rusia sau America să treacă peste reţineri şi peste riscul unor pierderilor inerente, pentru a se arunca într-o aventură belicoasă.
Or, acest motiv A APĂRUT. Doar că a trecut nebăgat de seamă, bruiat de propaganda COVID şi de larma Sărbătorilor de Iarnă.
Iată-l:
Pe 13 decembrie, Consiliul de Securitate al ONU a respins o rezoluţie prin care se propunea ca „Schimbarea climatică” să fie considerată ca „ameninţare la adresa securităţii”.
Rezoluţia, propusă de Irlanda şi Niger, dar sprijinită de peste 100 de state, a căzut ca urmare a veto-ului exprimat de Rusia. China s-a abţinut. Iar India, aflată printre membrii invitaţi temporar, s-a pronunţat şi ea împotrivă.
Votul de acum două săptămâni din Consiliul de Securitate este crucial.
Dacă ar fi fost pozitiv, ar fi determinat ca ţările care nu iau măsurile drastice (recomandate de „experţi”) pentru a-şi înverzi de urgenţă economiile (închizând mine şi sonde şi renunţând peste noapte la combustibilii fosili, cu costuri economice colosale) să fie considerate un fel de state agresoare la adresa restului lumii.
Prin urmare, măsurile coercitive cele mai dure împotriva acestora ar fi devenit justificabile.
Lucru care ar fi echivalat cu impunerea unei dictaturi globale pentru salvarea planetei, zdrobind orice disidenţă.
Această tentativă a fost zădărnicită de opoziţia celor trei ţări – Rusia, China, India – care totalizează o cincime din suprafaţa Pământului şi aproape jumătate din populaţia sa. Ele au considerat că menţinerea în funcţiune şi dezvoltarea economiilor lor este mai importantă decât orice fantasmagorii globaliste.
De acum încolo, orice planuri şi măsuri „de urgenţă” împotriva „schimbării climatice” devin caduce. Ipotetica „salvare a planetei” nu se poate realiza pe porţiuni.
Degeaba ai un Occident aseptic, plin de trotinete electrice, încălzit şi iluminat cu energie eoliană şi solară (evident, când bate vântul şi se arată soarele, în rest, beznă şi frig), dacă în China pufăie termocentralele. Dacă în Rusia duduie conductele de gaze. Dacă în India înfloresc minele de cărbune.
Prin urmare, programul american „Green New Deal” al lui Biden şi programul „Green Deal” al Ursulei von der Leyen nu mai înseamnă acum vreun „big deal”. Nici măcar valoarea echivalentului lor în hârtie igienică.
Doar că „schimbarea climatică” era etapa pregătită după pandemia COVID.
Certificatul verde, pe lângă dovada vaccinării, urma să servească şi ca adeverinţă a gradului de supunere faţă de înaltul comandament al salvării planetei
Certificatul verde era şi instrumentul de aplicare a Creditului Social, prin care urmau să fie acordate sau dimpotrivă retrase „privilegii” precum dreptul de a circula cu trenul sau avionul, dreptul la o şcoală mai bună pentru copiii tăi, dreptul la un credit bancar, dreptul la o locuinţă, dreptul de a te muta dintr-o localitate într-alta…
Toate acestea se aplică deja în China şi au început să fie aplicate şi în Rusia: Xi şi Putin nu au nevoie de farafastâcuri „verzi” pentru a fi dictatori.
Însă „certificatul verde” era crucial pentru supunerea Occidentului. Pentru a-l determina să renunţe la drepturi şi libertăţi pentru scopuri nobile ca „Sănătatea Publică”, „Salvarea Planetei” sau Noua Ordine Mondială.
Votul din 13 decembrie aduce două veşti: una bună şi alta proastă.
Vestea bună este că „Schimbarea Climatică”, un plan clocit de ani buni de către globalişti, a primit o lovitură fatală şi nu mai poate fi reanimat cu toate tuburile de oxigen de la ATI. La fel, şi „plandemia”: nu întâmplător, Biden şi Putin încep să dea înapoi cu vaccinarea obligatorie.
Acesta este semnalul: COVID-ul se fâsâie.
Vestea proastă este că globaliştii nu pot renunţa la planurile lor vechi de decenii. Au mers prea departe. Pentru crimele lor din ultimii doi ani îi paşte un proces mai mare şi răsunător decât cel de la Nürnberg.
Cu spatele la zid, ei nu au altă soluţie decât să dezlănţuie câinii războiului. Un război care să le salveze pielea şi să distrugă suficient de mult pentru ca, pe ruinele lui, să îşi construiască scumpa lor Nouă Ordine Mondială.

Text preluat 13 - ianuarie - 2022

Lasa un raspuns


http://impact-est.ro/wp-content/uploads/Main_Logotype_Galati.jpg

O Justiţie sublimă

Culmea neroziei, ieri seară la Prima TV, la emisiunea „Starea ...

Cei mai vizibili min

Premierul Nicolae Ciucă ocupă primul loc ca vizibilitate în decembrie, ...

Vestea bună: COVID-

Niciodată, de la criza rachetelor din Cuba, umbra unui război ...

Controale operative

Urmare a perioadei de contractare din luna iulie a anului ...