Am prieteni notari. Adică… încă mai am, chiar dacă unii dintre ei, pe la Sibiu, au făcut deja cunoștință cu Parchetul sau cu Curtea de Apel de la Alba Iulia.
Nu vreau să dau nume, pentru că îmi este mie rușine de rușinea lor — asta dacă în România mai poate fi considerată o „rușine” faptul că ai vrut doar să faci un ban rapid.
Că doar trăim în țara în care Buzatu PSD e prins cu portbagajul plin de milioane de lei, Anton PSD prins că umblă cu cutiile de pantofi pline de cash, iar la Oprescu PSD se găsesc milioane de euro prin parchet și perete de nu mai știe nimeni proveniența lor (deși, realist vorbind, toți știm de unde sunt).
Sau Vanghelie PSD sau atâția alții.
Și totuși, pe lângă marea corupție politică, există o categorie specială de profesioniști care parazitează zilnic, cu legea în mână, fiecare tranzacție din societatea românească: Notarii Publici.
Să nu credem că invenția e nouă. În Roma Antică existau tabelliones – niște funcționari care scriau acte pentru cetățenii analfabeți.
Ei făceau o muncă utilă tu nu știai să scrii, el știa, așa că îți redacta contractul pentru două monede de bronz.
Fast-forward două milenii mai târziu, în România modernă. Toată lumea știe să citească, contractele se generează automat din aplicații software, dar instanța supremă a birocrației a decis că un text nu are „suflet” dacă un absolvent de Drept nu pune un timbru sec pe el.
Sistemul notarial privatizat în anii ’90 a fost creat pe un principiu simplu: un număr limitat de locuri, păstrate cu strănicie în familie, transmise aproape prin drept ereditar sau cumpărate cu greutatea lor în aur.
Ritualul e mereu același.
Vrei să supraviețuiești în mediul urban românesc și să cumperi o bucată de pământ.
Ai negociat, te-ai certat, ai numărat fiecare bancnotă și ai bătut palma cu vânzătorul la 6.000 de euro.
Ajungi la notar.
Notarul – tăcut, îmbrăcat impecabil, asistat de trei secretare speriate – deschide Grila Notarială.
Grila Notarială nu este un simplu document. Grila este un zeu păgân, o entitate abstractă care n-a văzut în viața ei terenul tău din câmp, dar are păreri extrem de ferme despre el:
— Aici scrie că terenul valorează 8.000 de euro, zice notarul.
— Dar eu am dat 6.000, domnule notar! Iată extrasul de cont, iată vânzătorul lângă mine.
— Da, dar Grila zice 8.000. Taxele se plătesc la 8.000.
Și așa, printr-un veritabil sacrament laic, terenul tău este botezat pe loc mai scump decât este.
Notarul aplică ștampila, zâmbește profesionist, iar banii tăi dispar într-un cont dintr-o mișcare de încheietură.
Și, ca tacâmul să fie complet, după topograf, după constructor, după notar, mai avem și Cartea Funciară.
Cireașa de pe tortul birocratic. Sau, mai exact, arhiva vie a unei țări care a intrat în era digitală cu un picior și a rămas cu celălalt în dosarele cu șină din anii ’90.
Pe la unele birouri, ai impresia că nu s-a schimbat nimic de când se completau cărțile de muncă.
Teancuri de hârtii, planuri vechi, însemnări, numere, parcele și documente care au văzut mai multe guverne decât a văzut proprietarul vacanțe.
Unele informații sunt atât de vechi, încât hârtia ar trebui trecută și ea în patrimoniul național.
Iar la capătul acestui pelerinaj cu taxe, ștampile și nervi, primești o înscriere oficială care, uneori, nu face decât să consemneze pe limbaj juridic ceea ce știau deja Nuta și Leana de pe uliță: până aici e hotarul lui Nelu, de dincolo începe pământul lui Ghiță.
Numai că Nuta și Leana știau asta fără număr cadastral, fără extras, fără programare și fără să plătească trei specialiști ca să afle unde se termină gardul.
Problema e că, în România, uneori, ca să afli oficial ceva ce satul știe de treizeci de ani, trebuie să treci printr-un mic triatlon administrativ: topograf, cadastru, notar, carte funciară — și, dacă ai noroc, nu te prinde pensia între două dosare.
Asta numim noi digitalizare? Să plimbăm informația dintr-un birou în altul, iar la final să o tipărim pe o hârtie care confirmă ce scria, de fapt, pe altă hârtie?.
Terenul rămâne exact la fel de plin de mărăcini ca înainte.
Doar că acum ai o hârtie scumpă care atestă că pământul chiar există – lucru pe care îl știai deja și tu, și vânzătorul, și satelitul de la Google Maps.
Dacă analizăm la rece, notarul este doar un intermediar între tine și Cartea Funciară sau Registrul Comerțului.
Un intermediar care percepe taxe procentuale enorme din valoarea tranzacției tale, deși munca lui tehnologică este un simplu Copy-Paste pe un șablon salvat în Word încă din anul 2008.
Absurdul atinge cote maxime la o simplă donație. Vrei să-i dai fratelui sau copilului tău un bun?
Ceva ce oferi gratis, din buzunarul tău, fără nicio tranzacție financiară sau profit?
Nu se poate fără cel puțin 1.000 de lei aruncați pe fereastră pentru o foaie de hârtie și o ștampilă.
Statul și notarul au decis că generozitatea ta are un preț fix de intrare, iar fără taxă de protecție notarială nu poți fi generos în mod legal.
Adevărata problemă apare când intră în scenă dezvoltatorii imobiliari de carton.
Am văzut cu toții cazuri stragătoare la cer în care același apartament a fost vândut de 3 sau 4 ori unor oameni diferiți.
„Experții” din birourile notariale, plătiți cu mii de euro pentru verificări, habar n-aveau ce se întâmplă în propriile dosare sau pur și simplu închideau ochii.
Rezultatul? Oamenii simpli rămân și fără case, și cu ratele la bancă de plătit pe o viață întreagă, în timp ce notarul ridică din umeri și își numără onorariul încasat la fiecare din cele patru vânzări fictive.
Iar dacă voiai să vezi adevărata față a sistemului, trebuia doar să te uiți la scandalul masiv de când s-a blocat sistemul Agenției Naționale de Cadastru după ce hackerii au spart bazele de date.
În timp ce o țară întreagă era în panică pentru că datele personale și istoricul proprietăților românilor fuseseră expuse și furate, pe notari nu-i durea capul de securitatea cibernetică sau de datele cetățenilor.
Supărarea lor imensă, urlată public, era una singură: că s-a blocat sistemul și nu mai pot face ei tranzacții!
Nu că s-au pierdut date, nu că oamenii sunt vulnerabili, ci că s-a oprit robinetul cu ștampile și nu mai curg onorariile la cabinet.
Să fim sinceri și să privim adevărul în față: vorbim despre absolvenți ai facultăților de Drept care au tocit, în esență, vreo maximum 5 materii specifice (Drept Civil, Contracte, Succesiuni, Procedură).
Nicio magie, nicio fizică cuantică, nicio teorie a relativității. Doar toceală pură și acces la un examen unde locurile sunt păzite mai ceva decât Tezaurul BNR la Banca Centrală a Rusiei.
Deși, dacă e să fim complet corecți cu istoria recentă, mulți dintre marii „maeștri ai ștampilei” de azi nici măcar n-au transpirat pe la vreun examen serios.
Intrarea în acest club select s-a făcut, ani la rândul, prin metoda tradițională românească: plasa cu mielul de Paște, sticla de palincă din Ardeal sau descendența familială directă.
În notariat, ereditatea bate meritocrația la orice oră.
Tata notar, mama notar, fiul notar — o dinastie a tușierelor în care meseria se transmite prin sânge, exact ca titlurile nobiliare din Evul Mediu, dar cu comisioane la zi.
Iar pentru cei puțini care totuși susțin celebrul concurs de admitere, examenul în sine e o adevărată operă de artă a absurdului.
Un test conceput parcă special pentru a verifica nu dacă știi carte, ci cât de bine poți reproduce cuvânt cu cuvânt alineate întregi fără să te prinzi ce înseamnă.
O probă de memorie mecanică și supunere birocratică, unde nota 10 se dă celor care pot recita legi din 1995 fără să clippingească, dar care se blochează complet dacă îi pui să folosească o semnătură electronică fără ajutorul secretarei.
Dacă lista miniștrilor de la Digitalizare părea deja o ruletă rusească a cadrelor de partid, cireașa de pe tort a fost pusă de PSD prin aducerea la carmă a lui Bogdan-Gruia Ivan.
Băiatul acesta este exemplul viu al „multilateral dezvoltatului” de rit nou. La bază, omul e un fel de sociolog din școala Pieleanu, combinat cu un pic de PR și comunicare.
Adică genul de profil ale cărui competențe tehnice se opresc, în mod normal, la redactat un comunicat de presă sau la interpretat un sondaj de opinie. Însă în viziunea vizionară a PSD-ului, dacă știi să deschizi o pagină de Facebook, ești automat calificat să gestionezi infrastructura critică a țării.
Așa se face că l-au pus mai întâi la Digitalizare și Cadastru. Rezultatul? Un dezastru de proporții epice.
Sub bagheta sa de comunicator, sistemul național de Cadastru s-a blocat luni de zile după atacurile cibernetice, lăsând o țară întreagă în haos, în timp ce notarii se plângeau că nu mai curg comisioanele, iar cetățenii nu-și mai puteau înregistra proprietățile.
Dar partidul nu-și abandonează valorile, ci le promovează! Satisfăcuți probabil de performanța de a bloca un sector întreg, l-au rotit mai apoi pe posturi de ministru în guvernele de coaliție, ajungând până la conducerea Ministerului Energiei (în perioada 2025–2026, până când a preluat Ilie Bolojan interimatul).
Rezultatul trecerii sale de la sociologie la megawați?
Facturile la energie s-au triplat în doar doi ani, în timp ce românii priveau uimiți cum un politruc politician fără nicio legătură cu sistemul energetic național exersa decizii strategice pe buzunarele lor.
Când vorbește pe la vreun congres PSD, impresia e atât de copleșitoare încât ai simți nevoia să-i întinzi un pachet de șervețele: transpiră abundent și are nevoie de batiste non-stop pentru a-și șterge fruntea îngustă de primat panicat că l-a prins evoluția nepregătit.
Fie că vorbim despre notari care încasează mii de lei pentru o simplă donație între rude sau despre sociologi de partid puși să gestioneze rețelele electrice și bazele de date ale statului, tiparul rămâne neschimbat: România este condusă pe sistem de cumetrie, unde competența reală este înlocuită de carnetul de partid și de rubedenii.
Tudorel Toader a ajuns notar, iar fiul său a devenit și el notar. Tatăl notar, fiul notar… un exemplu care ridică întrebări despre șanse egale, meritocrație și accesul la profesiile bine plătite
Omul care trebuia să digitalizeze România și să trimită notarii în istorie a reușit exact opusul, s-a digitalizat el la portofel, iar noi am rămas și cu notarii pe cap, și cu sistemele blocate.
În România, omul care cumpără terenul plătește.
Omul care îl autentifică încasează.
Omul care conduce ministerul face declarații.
Iar omul care conduce partidul ne explică de ce toate acestea sunt, de fapt, foarte complicate.
Nu e suficient să cumperi servere, să lansezi o platformă și să faci poze la inaugurare.
Digitalizarea nu e o panglică pe care o tai cu foarfeca. E ceva care trebuie să funcționeze și luni dimineața, când o țară întreagă are nevoie de ea.
Estonia a ajuns să funcționeze cu aproape totul online, fără ghișeele clasice la care să-ți consumi tinerețea.
Statul e la un click distanță, datele circulă între instituții, iar omul nu trebuie să se transforme în poștaș ca să ducă o hârtie de la un birou la altul.
Și atunci mă întreb și eu, ca prostul: de ce nu-i aducem pe estonieni aici, să ne explice și nouă cum se face?
Să-i punem la o masă cu oamenii de la Cadastru, cu notarii, cu cei care se ocupă de digitalizare și cu toți ceilalți care ne explică de ani de zile că lucrurile sunt foarte complicate.
Să le arate sistemul nostru. Să le pună în față dosarele, hârtiile, planurile vechi, bazele de date care nu vorbesc între ele și cetățeanul care trebuie să umble cu mapa sub braț ca să demonstreze că terenul lui e chiar terenul lui.
Și apoi să-i întrebăm simplu: „Măi, oameni buni, voi cum ați făcut? Că noi avem ministere, agenții, specialiști, proiecte de digitalizare și conferințe cât cuprinde.
Voi cum ați reușit să puneți statul online, iar noi încă ne plimbăm cu acte între ghișee?”
Eu zic să mai simplificăm puțin lucrurile.
Începând cu întrebarea cea mai simplă:
Cine răspunde, până la urmă, când sistemul nu funcționează — și de ce nota de plată ajunge aproape întotdeauna la cetățean?
29 - octombrie - 2026
