În 1941, Misiunea militară germană a venit în România ca să ne apere de bolşevism. În 1944, armata sovietică a venit în România ca să ne apere de imperialismul american. În 2022, armata americană a venit în România ca să ne apere de autoritarismul rus. O, libertate şi o, democraţie, câte mişelii nu s-au comis în numele vostru!
DEMOCRATIZAŢI-VĂ PE TUNURI!
La o întîlnire cu liderul iugoslav Iosif Broz-Tito, din aprilie 1945, Iosif Vissarionovici Stalin, omul de oţel al URSS, a spus următoarele: „în războiul acesta, nu este la fel ca în cel trecut, ci acela care ocupă un teritoriu, îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul acolo unde ajunge armata sa. Altfel, nici nu poate fi!”
Ce avea special acel război? Era vorba despre războiul câştigat de alianţa ciudată a unor puteri rivale despărţite nu doar de interesele lor geostrategice, ci şi de ideologia pusă în slujba promovării lor – comunistă şi capitalistă; o ideologie pe care fiecare o aşezase la temelia organizării societăţii şi statului său.
Nimeni nu se îndoieşte azi că Stalin a avut dreptate. Mărturie stă ordinea bipolară a lumii instaurată la finele celui de al Doilea Război Mondial, în prezent apusă, şi istoria Războiului rece, în prezent întrerupt şi pe punctul de a fi reluat.
Au trecut şaizeci şi şapte de ani de când Stalin şi-a făcut cunoscută cugetarea citată. În anul 2022, pe pagina electronică a Ambasadei SUA la Bucureşti, citim: „De ce se teme regimul Putin de extinderea NATO? Pentru că se teme de amplificarea unui sistem de valori apărat de NATO şi bazat pe democraţie, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, statul de drept, stabilitate şi securitate, prosperitate.” Prin urmare, extinderea NATO, care este o alianţă politico-militară, înseamnă extinderea şi apărarea unui anumit sistem social până acolo unde puterea armată a celui care a adoptat acel sistem poate ajunge.
Aşadar, principiul este acelaşi. Cel care ocupă teritoriul îşi impune sistemul. Îl impune împotriva cui? Da! Împotriva forţelor din afară care ar dori să aducă acolo sistemul lor, dar şi împotriva curentelor politice şi ideologie din interior care ar dori schimbarea sistemului (în tot sau în parte.
Pentru fiecare adept al unui sistem social modelul său este bun; spre deosebire de modelul rivalului său, care este rău. Churchill a admis, chiar, că şi democraţia este rea, dar… mai bună decât toate celelalte sisteme de organizare a societăţii.
Ceea ce este zguduitor în toate aceste teorii este faptul că „sistemele sociale” circumscrise de anumite „sisteme de valori”, fie că vorbim de „democraţie” sau de „autocraţie”, se impun şi se menţin manu militari. Mai grav, ele se impun şi menţin cu sprijinul unor armate străine. Cu alte cuvinte, mijloacele sunt aceleaşi, doar scopul fiind diferit; iar scopul scuză mijloacele (după expresia cinicului Machiavelli). Mă tem, însă, că în cazul nostru mijloacele califică scopul.
PENTRU CINE TRAG TUNURILE NATO?
Într-o conferinţă recentă, politologul american George Friedman observa că pretenţia Preşedintelui Putin ca forţele terestre ale NATO să se îndepărteze de graniţele Rusiei este lipsită de sens întrucât războiul modern se poartă prin atacuri aeriene lansate de la mare distanţă. În consecinţă, chiar dacă bazele NATO s-ar retrage pe aliniamentele din 1997 (anul primei extinderi a alianţei nord-atlantice după plecarea armatelor sovietice din Europa centrală şi de est, precum şi după autodizolvarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia), siguranţa Rusiei nu va spori.
Dacă lucrurile stau aşa (şi aşa stau), întrebarea este de ce insistă NATO şi, cu precădere, SUA să aglomereze trupe şi tehnică militară în apropierea frontierelor Rusiei? Doar războiul modern se poartă din aer şi de la distanţă. Ce contează bazele din România, Bulgaria sau Polonia, când ţinte ruseşti pot fi lovite de rachete care pleacă de mult mai departe?
Scopul insistenţei devine şi mai enigmatic dacă ascultăm declaraţiile liderilor alianţei care exclud implicarea acesteia ca reacţie la eventuale acte de agresiune ale unor terţi împotriva altor terţi. În speţă este vorba despre presupusa invadare a Ucrainei de către Rusia. Este ilogic să sporeşti prezenţa militară NATO pe teritoriul României (dincolo de efectivele armatei române) atât timp cât afirmi că NATO nu va intra în luptă pentru apărarea Ucrainei, în cazul invadării acesteia de către Rusia?
Pe de altă parte, opinia unanimă este aceea că Rusia nu va ataca un stat membru al NATO, neavând nici interesul şi nici capacitatea de a purta un război cu alianţa nord-atlantică. Nu există nici un indiciu că liderii ruşi s-ar avânta în aventura unui război cu NATO, chiar dacă ar beneficia de susţinerea Chinei; ceea ce nu este totuşi garantat, cu precădere dacă conflictul ar fi formal iniţiat de armata rusă. În contextul geo-politic şi geo-economic actual Moscova are multe alte pârghii (inclusiv dintre acelea folosite în războiul hibrid) pentru a-şi tranşa rivalitatea cu Occidentul euro-atlantic, până să se ajungă la un război convenţional. Acesta ar fi ultimul recurs într-o situaţie cu adevărat disperată. Or, nu ne aflăm încă acolo şi de aceea este ilogic să masezi trupe şi echipament pe teritoriul României, ca şi al Bulgariei, Poloniei, Ungariei sau Statelor baltice (dincolo de efectivele armatelor naţionale ale acestora) atât timp cât ştii că Rusia nu le va ataca întrucât sunt membre NATO şi orice agresiune la adresa oricăruia dintre ele va fi un casus foederis pentru toţi membrii alianţei.
Dacă aşa stau lucrurile înseamnă că SUA nu trimite trupe în România pentru a se lupta cu Rusia, ci pentru a se asigura că regimul politic din România se va organiza după reguli americane şi că guvernul României (mai exact, din România) va rămâne pro-american, înainte de a fi pro-român. În aceeaşi ordine logică, nici Franţa nu trimite trupe în România pentru a se lupta cu Rusia, ci pentru a limita capacitatea SUA de a controla şi calibra politica guvernului român în detrimentul intereselor franceze.
O asemenea concluzie este întărită de observarea dimensiunii efectivelor suplimentare aduse de NATO în România, Polonia sau Ţările baltice. Rusia nu poate fi ameninţată de asemenea efective (foarte mici în raport cu nevoia atingerii unor presupuse ţinte strategice), transferate sfidător în România pe când Moscova tocmai solicitase reducerea prezenţei militare NATO aici. De aceea nu are motive să reacţioneze prin fapte de război clasic faţă de această măsură. Ea va întreprinde, probabil, manevre specifice „războiului hibrid”, precum încercuirea României cu actori terţi care promovează ideea dezmembrării statului român, reducerea puterii acestuia prin subminarea coeziunii sale teritoriale sau marginalizarea sa pe plan european şi mondial.
Dar cui îi pasă de România atât timp cât ea se dovedeşte a fi soldatul obedient al celor care îşi instalează bazele militare pe teritoriul său ca să o „apere” împotriva oricărei schimbări de regim politic sau de orientare geopolitică? Partea proastă este că „soldatul obedient” se poate transforma oricând în „bun de unică folosinţă” sau „în monedă de schimb” pentru „apărătorii” săi, atunci când aceştia vor să „salveze pacea” tranzacţionând cu rivalul strategic pe seama sa.
Retragerea trupelor NATO, care de fapt nu ameninţă Rusia, pe poziţii mai depărtate de graniţa rusă (eventual cele de dinainte de 1997), mai spunea George Friedman, ar influenţa doar intervenţiile la sol, dar infanteria intră în joc numai când războiul a fost deja câştigat din aer şi atunci punctul de plecare aproape că nu mai contează. Singura idee raţională ar fi, sugera distinsul politolog, dacă astfel între Rusia şi bazele NATO s-ar interpune nişte zone-tampon, formate, se înţelege, din entităţi statale nonbeligerante şi neutraliste. De unde rezultă că prezenţa forţelor NATO pe teritoriul statelor aflate în proximitatea Rusiei le-ar împiedica pe acestea să refuze înrolarea sub steagul opoziţiei faţă de geopolitica rusă.
Iată o altă precizare care susţine teza că prezenţa bazelor NATO în Europa (centrală şi) de est nu are cel puţin ca prim scop reacţia eficientă împotriva unui atac al Rusiei, de altfel improbabil, ci calibrarea sistemului social al statelor din regiune şi controlul politicilor lor. Tot aşa cum prezenţa SUA în NATO nu vizează întărirea capacităţii sale de luptă cu potenţiali terţi agresori, ci menţinerea unui drept de control asupra politicilor externe, de securitate şi apărare a aliaţilor europeni.
Statului aliat (sau numai „protejat”) care ar îndrăzni să iasă din rând i s-ar spune, aşa cum a spus preşedintele George Bush Jr. celor care ezitau să se alăture intervenţiei militare americane în Irak menite a captura armele de distrugere în masă ale dictatorului Saddam Hussein (altminteri inexistente), că „cine nu-i cu noi este împotriva noastră”. Preşedintele SUA nici nu ştia că astfel preluase o maximă des evocată de liderii bolşevici Lenin, Stalin, Zinoviev şi alţii. Marile spirite se întâlnesc. (sic!)
CINE DEFINEŞTE VALORILE APĂRATE DE NATO CONDUCE NATO
Fenomenul relaţiei dintre extinderea NATO, pe de o parte, şi extinderea unui anumit sistem social din care derivă şi un anumit regim politic generator al unei anumite politici externe, pe de altă parte, necesită câteva precizări, mai cu seamă în atenţia celor care declară (precum preşedintele Iohannis) că decât să fim sluga ruşilor, adică să intrăm în lagărul dictaturilor, mai bine să fim slugă a americanilor, respectiv să intrăm în tabăra democraţiilor. Ca şi când singura noastră opţiune este cea între stăpâni, iar nu cea între statutul de slugă şi statutul de naţiune liberă.
Prima precizare priveşte democraţia. Într-adevăr, decât să trăim în dictatură mai bine trăim în democraţie. Întrebarea este: cine defineşte democraţia? Ca fost raportor al Consiliului Europei cu privire la metodele de evaluare a progresului democratic am o veste proastă: nu există încă o definiţie unanim acceptată a democraţiei. Nici în dreptul internaţional nu a putut fi realizat consensul asupra unui concept situat la nivelul celui mai mic numitor comun al definiţiilor doctrinale. Prin urmare, parafrazând şi adaptând formula de bază, „fiecare îşi impune definiţia asupra democraţiei, acolo unde ajunge armata sa”.
Această definiţie depinde de tradiţiile culturale, de sfidările economico-sociale, de realitatea demografică, de variabilele geografice şi de interesele geopolitice ale fiecăruia. Dintre toate definiţiile posibile, numai una urmează să fie apărată de NATO… în fiecare stat membru. Definiţia celui mai puternic. Ea circumscrie comportamentul internaţional al tuturor aliaţilor.
Democraţia este, însă, un mod de a gândi şi a trăi. De aceea ea nu poate fi exportată. Ceea ce poate fi exportat este dictatura, întrucât aceasta este o modalitate de organizare şi conducere a societăţii. Prin urmare, extinderea NATO nu poate aduce nimănui democraţia, ci poate doar conserva un anumit regim politic cu o anumită orientare în politica externă, limitând dreptul demosului naţional de a-şi schimba părerile şi opţiunile, respectiv eliminând pluralismul. Acolo unde un regim politic, indiferent de valoarea şi superioritatea principiilor pe care teoretic se bazează, este adus sau păzit cu tancul, democraţia este, în cel mai bun caz, drastic limitată.
Cine are îndoieli asupra acestei concluzii este invitat să îşi aducă aminte de anularea referendumului prin care a fost demis Preşedintele Băsescu în 2012, imediat după descinderea la Bucureşti a trimisului administraţiei americane, asistentul secretarului de stat Philip Gordon, sau de desemnarea ca prim ministru a generalului dr. Nick Ciucă, după aterizarea la Bucureşti a Secretarului american al apărării, Lloyd Austin. Nefiind membru NATO, pentru invalidarea unor alegeri a căror fraudare nu a fost niciodată dovedită, Ucraina a trebuit să treacă prin două revoluţii portocalii înainte de a deveni … „democrată”.
ÎN STATELE NATO RESPECTUL PENTRU DREPTURILE OMULUI A MURIT
Trecând la capitolul drepturilor omului, trebuie spus din nou că nu există un set unic de asemenea drepturi recunoscut în întreaga lume, ci eventual unul spre care membrii ONU au convenit să tindă, deplasându-se în ritmuri şi modalităţii specifice. Am constat-o în calitate de raportor special ONU pentru drepturile omului, dar şi de vicepreşedinte al Comisiei juridice şi pentru drepturile omului a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Astfel, spre exemplu, pentru europeni pedeapsa cu moartea este incompatibilă cu respectul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale. În schimb, pentru SUA este greu de conceput ideea ca unui popor pentru care a deţine o armă acasă este un drept fundamental, să nu i se dea satisfacţia de a-i vedea pe cei care au încălcat legea ucişi prin spânzurare, electrocutare sau injectare cu otravă. Din acest punct de vedere, interesant este că Rusia a abolit pedeapsa cu moartea, în timp ce America nu a acceptat să o facă.
Sub acoperirea luptei împotriva virusului SARS Cov2, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului au fost încălcate în stil mare. Chiar şi limitările raţionale ale exerciţiului acestora în context pandemic au fost adoptate cu ignorarea prevederilor constituţionale care le garantau. S-au aplicat amenzi contravenţionale ilegale, oamenii au fost împiedicaţi să îşi îngroape morţii după tradiţie, au fost făcute experimente genomice pe fiinţe umane fără consimţământul acestora, a fost condiţionată recunoaşterea dreptului la muncă de acceptarea vaccinării cu substanţe încă în fază de testare, libertatea de expresie a fost drastic şi abuziv restrânsă (în SUA până şi comunicările fostului Preşedinte Donald Trump pe reţelele sociale au fost blocate) etc. La nivel sistemic, drepturile individuale au fost substituite prin aşa zise „drepturi colective” a căror exercitare impune transformarea cetăţenilor reali din titulari de drepturi în titulari de obligaţii.
NATO nu a făcut nimic pentru a opri asemenea derapaje. Dimpotrivă! La adăpostul siguranţei militare pe care a oferit-o statului membru, a permis conducătorilor acestuia violarea drepturilor omului în cvasi totală impunitate. Sporul de siguranţă statală s-a imputat asupra libertăţii individuale, în loc să stimuleze amplificarea acesteia. De ce? Întrucât pentru NATO şi, mai ales, pentru protagoniştii săi, puterea statelor contează, iar nu cea a cetăţenilor, iar statele (puternice cu cetăţeni neputincioşi) sunt apărate numai în măsura în care drepturile lor suverane (naţionale) se subordonează „drepturilor colective” ale alianţei, astfel cum sunt ele definite de principala putere a acesteia, SUA. Despre (geo)politică este vorba, iar nu despre drepturi şi libertăţi civile, care, fiind rezultatul partajului puterii între stat şi cetăţeni, sunt acceptate numai atât cât servesc agendei (geo)politice. Faptul este cât se poate de firesc atunci când sistemul social, oricare ar fi el, este adus pe tancuri.
„STATUL DE DREPT” ŞI „STATUL DE DREPŢI”
Cu privire la „statul de drept”, trebuie reamintit că membrii NATO sunt organizaţi după principii constituţionale diferite şi aparţin unor sisteme de drept diverse. Anglo-americanii, spre deosebire de europenii continentali, nu cunosc principiul separaţiunii puterilor. Aşa se face, de pildă, că în SUA, FBI este şi organ de poliţie şi serviciu de informaţii şi autoritate de aplicare a legii (inclusiv competentă să realizeze urmărirea penală, pe baza probelor pe care tot ea le culege şi numai ea le cunoaşte); sau că în Regatul Unit, Camera Lorzilor (altminteri formată prin numire, iar nu prin alegeri) este şi legislativ şi instanţă de judecată. (Acum câţiva ani, sub presiunea Consiliului Europei, s-a acceptat ca lorzii care judecă să nu participe la procesul legislativ.)
Pornind de la asemenea practici şi concepţii, latura politică a alianţei politico-militare, în dimensiunea ei transatlantică, a adus în România formula binomului SRI-DNA care a fost nu numai un dezastru pentru corectitudinea actului de justiţie, principiul procesului echitabil şi supremaţia legii, ci a şi înlăturat din clasa politică, precum şi de pe piaţa de capital sau chiar din lumea academică (în general cea a formatorilor de opinie), sub acoperirea unei pseudo lupte împotriva corupţiei, pe toţi potenţialii purtători ai acelei opinii publice care favoriza alte orientări de politică externă şi alte agende geopolitice şi geoeconomice (fără a afecta politica de apărare comună) decât cele ale primadonelor alianţei. Deşi protocoalele secrete care au transformat binomul amintit într-un FBI plural sui generis au fost declarate ca neconstituţionale de către CCR, într-o formă sau alta ele au continuat să producă efecte.
Dominată de viziunea altor puteri occidentale, dar în acelaşi spirit imperial, CJUE a decis că judecătorii români nu mai sunt ţinuţi să apere Constituţia României atunci când dispoziţiile acesteia ar contraveni nu atât dreptului UE, cât intereselor UE, şi că pot fi menţinute chiar şi condamnările pronunţate de instanţe care nu aveau competenţa legală de a o face, dacă astfel interesele UE sunt servite. Desigur, la garantarea acestui stat de drept se referea declaraţia Ambasadei SUA, reprodusă anterior. La care alta?
Neîndoielnic nu armata NATO a făcut asta şi în cazul unei revolte populare nu se ştie dacă armata NATO ar fi ieşit pe străzi. Prezenţa bazelor NATO reprezintă însă un factor psiho-politic de descurajare a oricărei opoziţii serioase faţă de derapajele „statului de drept”, oferind şi un argument permanent palpabil că siguranţa militară oferită de ele are un preţ; anume limitarea libertăţilor civile şi a suveranităţii naţionale. Cam asta susţinea în anii 1960-1980 şi „doctrina Brejnev”.
Suplimentarea simbolică a prezenţei trupelor NATO în România şi Polonia în aceste zile nu poate reprezenta un factor de descurajare pentru Rusia, dar descurajează pe românii speriaţi de spectrul războiului, care ar putea să ridice capul şi să iasă din apatie cerând guvernului ajustarea politicii sale externe.
ART. 5, ÎNTRE GARANŢIE ŞI ILUZIE
Fără îndoială, NATO oferă un surplus de securitate membrilor săi. De aceea am şi dorit să devenim membri ai acestei alianţe. Cheia garanţiei este articolul 5 al tratatului de la Washington. Acest articol nu a fost activat decât o singură dată şi anume după atacurile teroriste din 9/11, a căror ţintă a fost SUA. Solidaritatea NATO a sporit atunci masiv cota acţiunilor Halliburton, unde CEO fusese însuşi vicepreşedintele SUA, Dick Cheney (sic!)
De câteva decenii, însă, dinspre Washington ni se suflă discret la ureche că articolul 5 nu obligă la ajutor militar, ci doar la luarea unor măsuri „adecvate” în sprijinul aliatului atacat de o putere terţă, măsuri care se pot reduce la o „declaraţie fermă de protest şi solidaritate”. George Friedman însuşi, la care ne-am mai referit, avertiza aliaţii est şi central europeni că ar face bine să se bazeze mai puţin pe art. 5 şi mai mult pe propria lor înţelepciune şi abilitate politică.
Nu cred că ar fi bine să luăm cuvintele dlui Friedman în deşert. Cum nu le putem lua în deşert nici pe cele ale Ambasadei americane, care a conchis că, într-adevăr, NATO este furnizor de securitate pentru membrii săi, sub condiţia ca livrarea să se încadreze în normele de securitate ale aliatului Alfa, deghizate în valori morale.
Despre prosperitatea adusă de NATO când vorbim, gândul merge imediat la cele două procente din PIB care sunt dedicate înzestrării armatei naţionale cu armamentul expirat al puterilor dominante ale alianţei; achiziţii făcute, inclusiv, în detrimentul industriei naţionale. În rest, desigur, mai multă securitate înseamnă mai multă stabilitate, iar mai multă stabilitate înseamnă mai multe investiţii şi mai multă dezvoltare.
NATO NU TREBUIE SĂ APERE VALORI, CI STATE
Nimic din toate cele scrise aici nu trebuie înţeles ca un omagiu adus sistemului social al Rusiei, Chinei, Coreii de Sud, Japoniei, Laponiei sau mai ştiu eu cui. Cu atât mai puţin nu este o expresie a vreunei nostalgii pentru sistemul sovietic.
Cred în continuare că, în ciuda imperfecţiunilor sale sistemice, democraţia rămâne cele mai bun mod de organizare a societăţii, şi de aceea o prefer autoritarismului. Vreau ca ţara mea să adopte democraţia, dar nu vreau ca ţara mea să ducă o cruciadă împotriva sistemelor alese de alte ţări. Fanatismul, fundamentalismul, exclusivismul democratic nu sunt numai nedemocratice; sunt antidemocratice.
Nimeni, nici măcar noi şi ai noştri, nu avem monopolul adevărului, şi chiar dacă noi am avea mereu dreptate, în virtutea valorilor noastre însele, trebuie să acceptăm dreptul celorlalţi de a nu avea dreptate. Nu vreau ca românii să se alăture acelei „preoţimi seculare” stupide şi ipocrite care îşi asumă rolul de a catehiza omenirea, autoproclamându-se „Salvatorul lumii” şi făgăduind, în schimbul supunerii totale faţă de tablele legilor ei, un pământ al fericirii de care nu dispune şi pe care nu îl va livra niciodată. O asemenea abordare nu face decât să aducă nenorocire tuturor; inclusiv celor care o adoptă.
Desigur mă bucur că noi am ales guvernarea legii adoptate de instituţii legitimate democratic, şi nu guvernarea prin decret dictatorial, dar nu cred în legea coborâtă din bombardiere.
România are nevoie, pentru a-şi apăra libertatea, de a fi membră a unei alianţe militare defensive şi soliditatea acelei alianţe depinde de compatibilitatea culturală, respectiv compatibilitatea sistemelor sociale ale membrilor săi. Alegem alianţele în funcţie de o asemenea compatibilitate, dar nu stabilim compatibilitatea în funcţie de alianţe şi mai ales prin lucrarea acestor alianţe.
De asemenea, alegem alianţele în funcţie de interesele noastre şi nu interesele în funcţie de alianţe, pentru că, aşa cum spunea lordul Palmerston, are o gândire îngustă acela care crede că cineva este sortit a fi aliatul veşnic sau inamicul nostru veşnic; noi veşnic avem doar interese şi numai ele sunt veşnice. În relaţiile internaţionale nu avem filii şi fobii, singura excepţie admisă pentru noi fiind aceea de a fi filoromân, creator de valori universale şi respectuos faţă de diversitatea valorilor lumii.
În consecinţă, vreau ca românii să îşi aleagă liber sistemul social în funcţie de tradiţiile şi interesele lor, şi să îl schimbe atunci când ajung la concluzia că un altul mai bun li se potriveşte mai bine, iar nu să fie forţaţi a-l adopta pentru că până aici au ajuns armatele unora sau altora, fie ele armatele „democraţiei occidentale” sau cele ale „despotismului oriental”. Ne aliem cu cei care ne ajută să ne păstrăm libertatea de a alege potrivit valorilor definite şi însuşite de noi, iar nu cu aceia care îmi aduc valori definite potrivit intereselor lor, de către ei, prin formule ambigui în formă şi reacţionare în conţinut, şi îmi „garantează” că nu le voi mai putea schimba vreodată, adică îmi apără „dreptul la stagnare”.
Cel chemat să apere democraţia, statul de drept şi drepturile omului este demosul, poporul, naţiunea, iar nu armata şi cu atât mai puţin armate străine. Dacă poporul nu o face, inclusiv prin alianţele sale, iese din istorie, sau se transformă din subiect în obiect al ei.
Dacă locatarii Casei Albe cred, ca odinioară locatarul Kremlinului, că fiecare putere îşi impune sistemul social până acolo unde ajung armatele sale şi dacă aceasta a ajuns să fie filosofia şi proiectul „generosului” NATO, care nu mai garantează libertatea membrilor în raporturile cu terţii, ci puterea centrului alianţei în raport cu periferia ei, tot mai puţin liberă, avem o problemă. Alianţa nord atlantică nu numai că s-ar dezice astfel de misiunea încredinţată de membrii săi şi care doar ea îi justifică existenţa, dar ar acţiona chiar împotriva lor. Şi atunci…
P.S. Pe când redactam textul de faţă, am primit ştirea că militarii americani, britanici, italieni şi probabil şi alţii se retrag din Ucraina. Prin urmare armate ale statelor membre NATO au fost prezente pe teritoriul ucrainean în contextul războiului civil declanşat în această ţară după lovitura de stat din 2014, sponsorizată de SUA. Asta ar face mai uşor de explicat masarea armatei ruse la graniţa Ucrainei. Unii vor spune că şi ruşii au trimis mercenari şi tehnică de luptă în Donbas. Aşa este, dar noi parcă eram altfel decât ei.
