După bacalaureat, în Franţa cei mai buni elevi nu merg la universitate, ci la un sistem specific Franţei, numit „classes préparatoires” care se ţin, fizic, nu la universităţi, ci în incinta unor licee. E un sistem ultraselectiv (din clasa mea de a XII-a de la Lycée International des Pontonniers din Strasbourg, care era un liceu de super-top, am intrat în classes préparatoires doar trei) în care, dacă supravieţuieşti, chiar eşti tare.
14 ore de mate pe săptămână, vreo 9 de fizică-chimie, 4 de franceză, 2 de filosofie, 3 de engleză, 3 de informatică, 4 de desen tehnic, trei examene orale de o oră pe săptămână care trebuie pregătite, o lucrare la mate şi una la fizică-chimie care, împreună iau cel puţin 10 ore de lucru, pe scurt cel puţin 60-70 de ore de lucru efectiv pe săptămână.
După ce termini acest sistem, treci printr-un concurs extrem de dificil. Dacă eşti bun reuşeşti din prima încercare la „Grandes écoles”, dacă eşti mai slăbuţ din a doua, iar dacă eşti cel mai slab dintre cei buni din a treia.
Eu am reuşit din prima la şcoala la care doream (European Higher Institute of Chemistry of Strasbourg, EHICS) şi, odată ajuns acolo, cum nu mă dădeau banii afară din casă, după prima serie de examene, m-am dus la direcţiune să le spun că vreau să fac doi ani în unul şi că sigur o să reuşesc. Directorii m-au privit ca pe un ciudat şi, Vive la France!, nu m-au lăsat să încerc să fac asta.
Am terminat, după ce mi-am luat diploma, şi un master (ca şef de promoţie, of course) şi am mers mai departe fără să mă uit înapoi.
Mi-am făcut doctoratul cu un tip care mi-a inspirat următorii 20 de ani prin anvergura sa intelectuală, am mers mai apoi în California la un institut foarte tare (Scripps) care era fix pe falezele Oceanului Pacific (zilnic când era mareea mergeam la surf, unde nu eram as, dar Jörg Eppinger mă mai sfătuia). De acolo, într-un mod care merită un mic eseu, m-a recrutat în Japonia un om de la care, uman şi ştiinţific, am învăţat enorm, Masato Miyake. Japonia mi-a schimbat viaţa şi mi-am dat seama cât de smeriţi trebuie să fim, noi ca civilizaţie, şi niciodată să nu pretindem că suntem mai buni ca alte culturi majore -cum ar fi cea japoneză-.
De acolo, graţie rezultatelor ştiinţifice ale claborărilor cu Masato şi Jorg -care deschideau orizonturi noi în biochimie- am primit ofertă de la Institutul Max Plank din Dortmund, pe care a trebuit să o refuz pentru că colaborarea mea cu Jorg a dus la o mega-finanţare la Universitatea Tehnică din Munchen. Unde am avut un super grup de cercetare şi, pentru prima dată, am făcut o eroare strategică, dar pe care nu o regret: am vrut să cercetez nişte lucruri cu valoare adăugată uriaşă, lucruri care erau la o distanţă semnificativă faţă de ceea ce se ştia în ştiinţă atunci şi erau foarte dificil de studiat. Chiar şi azi acele lucruri încă sunt super-hot în ştiinţă. Colaboratorii mei -brilianţi cercetători- printre care Niculina Daniela Hadade, Mihaela Matache, Doru Roiban, Cristian Dobrota lucrau 10-12 ore pe zi şi, cred, au devenit ceea ce sunt azi -lideri ai generaţiei lor- şi graţie eforturilor de a căuta noutatea depuse atunci. Eram foarte iritat de calitatea proastă a multor articole ştiinţifice publicate chiar în reviste reputat foarte bune şi nu am vrut să fiu părtaş la grafomania care a cuprins cercetarea ştiinţifică începând cu anii 90.
De la Munchen, după aproape 20 de ani de prezenţă în România în medie o săptămână pe an, la invitaţia lui Marius Andruh, Ionel Haiduc, care atunci era preşedintele Academiei Române, şi la insistenţele Mihaela Matache şi Daniela Anghel am tot venit la Bucureşti unde oamenii m-au cunoscut şi restul se cunoaşte şi fiecare judecă după cât îl duce capul.
A fost foarte interesant, la nivel personal, să constat că cei care vă conduc azi urlau că „ăsta e prost, că după liceu a făcut alt liceu, nici măcar o facultate”, „ăsta e prost că nu are bacul”, „ăsta e mincinos, că în SUA a lucrat la un ONG”, „ăsta e prost, că trebuie să-i şoptească secretara” şi altele asemenea. Interesant pentru că, în acele momente, mă gândeam că pentru milioanele de români care credeau asemenea năzbâtii era, de fapt, un test al discernământului.
Cu toate astea acum, la 10 ani de când nu mai am nimic de-a face cu viaţa publică din România, îmi dau seama de ceva important, la care ar fi bine să ia aminte cei care vor să facă ceva în viaţa publică: îmi dau seama că ideile cu care am venit -şi care nu mai fuseseră expuse în România, ca de exemplu corectitudinea la examene, lupta anti-plagiat, expulzarea ideologiei din şcoli şi multe altele- şi-au făcut drum în societate şi fără prezenţa mea, şi acum ele au devenit lucruri comune. A luat 10 ani, dar am -aţi- reuşit. Sigur, nimeni nu îşi mai aminteşte cine a început toate astea şi acest lucru este un semn de sănătate -e de bine-, dar nu uitaţi: atunci când întreprindeţi ceva nou şi bun în viaţa publică ia 10 ani pentru ca societatea să îl absoarbă.
De ce vă spun toate astea acum? Sincer, nu prea ştiu, pur şi simplu mi-a venit, cine ştie, poate citeşte vreun tânăr căruia îi e greu şi ajunge la concluzia că efortul merită. Da, e posibil să faci chestii în viaţă pornind de la o şcoală de la ţară, la Săvârşin, cu 13 copii în clasă şi o învăţătoare de 20 de ani, fără fiţe în cap şi table electronice. Sau poate citeşte vreun om care m-a detestat pe bază de minciuni şi îi va fi jenă şi, astfel, va avea un catalizator moral pentru un mâine mai luminos.
22 - ianuarie - 2024
