Însă, Ioan Chirilă nu mai e. El a făcut din neputințele lui Lucescu povești de glorie, acolo unde realitatea era doar praf și oboseală.
Dar fotbalul, asemenea politicii, e oglinda fidelă a societății: aceeași încrâncenare, aceeași oboseală a modelelor vechi, aceeași iluzie că norocul poate ține loc de strategie. Când echipa națională scapă „fără înfrângere” printr-un hazard al mingii sau prin neputința adversarului, ni se oferă de fapt o lecție crudă: nu mai avem proiect, nu mai avem arhitectură, doar improvizație.
Mircea Lucescu rămâne un nume respectat, dar discursul său pare desprins dintr-o epocă în care „a jucat bine” se măsura în pase frumoase, nu în rezultate consistente. Este ruptura clasică dintre memoria gloriei și realitatea prezentului. El vorbește despre mișcare bună, când ochiul oricărui suporter vede doar confuzie și inerție.
Naționala are nevoie de profesionalism, nu de retorică. Are nevoie de un antrenor care știe să construiască valoare din resurse limitate, care poate să transforme anonimi în caractere, jucători ieftini în simboluri. Asta înseamnă viziune: să clădești cu răbdare, să educi, să antrenezi mental, să creezi echipă acolo unde există doar indivizi.
Demisia lui Lucescu nu ar fi un capriciu al tribunei, ci un act de igienă instituțională. Fotbalul românesc nu mai are luxul de a trăi din amintiri. El are nevoie de un lider care să aducă competență verificată, care să înțeleagă că un meci bun nu e cel în care scapi cu noroc, ci cel în care norocul nici nu mai contează, pentru că sistemul funcționează.
Așa cum o națiune își cere conducători pregătiți, așa și naționala cere astăzi un antrenor care să facă din fotbal nu un spectacol al scuzelor, ci un proiect de renaștere.
14 - septembrie - 2025
