Pe ursar nu l-a chemat dintotdeauna Stan Vârjoghe. În copilărie i-a zis Saban Ibram. S-a născut într-o familie de ursari mohametani din Dobrogea, ursari pomaci le zicea, sau horahani. Din ce știa, strămoșii săi au venit din Bosnă.
Și-a ajutat de mic bunicul și tatăl la îmblânzirea tulucilor de urs. Îi vânau prin părțile Vrancei, îi prindeau în zbilci, pe unii îi cumpărau de la vânătorii bătrâni din Soveja. A învățat să-i pună cu picioarele pe jăratic, să-i deprindă cu mișcările dansului pe acompaniament de surlă, dairea și darabană.
Umblau prin satelele de la Dunăre și făceau bani frumoși din călcătura ursului. Ursul era socotit mare doctor de țărani, specialist în dureri de șale, reumatism, artrită, magie albă și chiropractică. Te întindeai cu fața la pământ, îți acopereai capul cu mâinile, să nu te zgârie pe grumaji și obraji ursul cu ghearele lui feroce, și namila se așeza pe șalele tale și se unduia de colo până colo pe acompaniamentul instrumentelor muzicale.
Ursul era îndestulat până când închidea ochii, dar ducea o viață amărâtă. Îi petreceau un belciug zdravăn prin nas, în care fixau un lanț gros, de care era purtat după căruță de-a lungul și de-a latul țării, îl jugăneau dacă era nărăvaș, îi tăiau caninii cu bomfaierul, îl băteau cu un drug de fier să-i vină mintea la cap, ori de câte ori scâncea sau cerea ceva.
Unui urs nu poate să-i vină mintea la cap, niciodată, așa cum ar vrea omul. El va rămâne veșnic un urs, chiar dacă va fi mutilat. Iar un urs mutilat, este caricatura unui urs din pădure, umbra lui jalnică, aruncată peste satele târgoveților, care n-au înțeles nimic din aceste suferințe.
Practica mutilării urșilor a fost deprinsă de cei din neamul Ibramilor de la moșii lor din Bosnă, vărsați de o foamete cumplită în ținuturile românești, și i-a uitat zălog acolo pentru restul zilelor. Au trecut Dunărea pe burdufuri din piele de capră, au ales Dobrogea drept noua lor casă, au intrat în Țara Românească pe la Corabia într-o noapte umedă de toamnă în anul 1899.
Au mai trecut Dunărea încă o dată, de data aceasta pe podul lui Saligny proaspăt inaugurat, de la Corabia la Cernavodă au făcut pe jos o jumătate de lună, s-au aținut pe lângă fluviu, au dormit noaptea în bărcile pescarilor, au trăit cu peștele prins de bătrâni, au mâncat somni și crapi.
Din cele opt familii ale tribului, care băjeniseră pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin anii ’50 mai trăia doar cea a lui Saban Ibram, celelalte fuseseră asimilate de majoritari. Strămoșii cei mai îndepărtați ai lui Ibram au fost gâzi vestiți în temnițele de la Seghedin, Buda, Murano și Dubrovnik.
Când Stan Vârjoghe a plecat în armată unde și-a schimat numele, s-a gândit că nu lasă în urmă decât praful Dobrogei, o căruță de păcate amărâte și amintirea unor urși caliciți de mici pentru tot restul zilelor.
Mama lui ursuză, în șalvari pestriți, slabă și lungă ca o zeamă de varză, l-a petrecut din ușa barăcii și i-a zis, să mori pentru țară când ți-o veni rândul, că toți murim. Vocea ei era ca un clipocit de zeamă de varză când dă în primul clocot.
Fuma pipă în ușa barăcii din chirpici și își depărtase picioarele precum caprele când se pregătesc să se susure. L-a mai petrecut din ușă și amintirea tatălui său, un ursar violent, îngropat în marginea pădurii Babadagului, cu custura în buzunar, să se apere de strigoi.
Așa a lăsat cu limbă de moarte, bre, mie să-mi puneți șuriul în buzunarul drept, nu se știe peste ce poți da pe cealaltă lume, am auzit că te iau în primire moroii, cum ai trecut apa sâmbetei.
Ursarii din care se trăgea, nu credeau în nimic. La geamia veche din Babadag nu mergea decât bunicul său, Memet Ibram, o dată pe an, la rugăciunea de Bayram Namazi. În rest, sărbătoreau de-a valma, cu creștinii și musulmanii, Paștele, Sărbătoarea Sacrificiului, Crăciunul și Ramazan Bayramul.
William Holbrook Beard, Dansul urșilor, Colecție privată
2 - octombrie - 2025
