Ce aș adăuga e că Păunescu e resuscitat acum ca poet naționalist, cu mesaj identitar. Ceea ce demonstrează că naționalismul ceaușist, care n-a avut reprezentant mai talentat și mai consecvent decât Păunescu, mișcă și acum comunitatea autoproclamată „suveranistă”.
Nu, nu merită busturi publice. Dar traversăm un moment de dezbinare și „sfârșit al competenței”; e nevoie de tact, trebuie să fim atenți la efect și să găsim metoda de a curăța spațiul public fără a „martiriza” în ochii multor conaționali figuri reprobabile, nici măcar prin gesturi justițiare.Decupez din ce scriam acum 16 ani și pun link la subsol:
Adrian Păunescu a fost nu doar un poet de curte (ca și Corneliu Vadim Tudor, dar net mai bun versificator), nu doar un adulator al cuplului Ceaușescu, ci un propagandist de primă mărime al regimului comunist. Adrian Paunescu a inceput insa cu doua-trei volume de poezii care il anuntau ca pe unul dintre cei mai buni poeti ai generatiei sale. Ultrasentimente, Mieii primi si Fintina somnambula sint carti valabile si azi. Sigur, in anii ’60 ele lasau o impresie mult mai puternica decit o pot face azi. Cenaclul Flacăra a fost, ca alternativă la „divertismentul” oficial, un instrument de propagandă extrem de abil, realizat sub stricta supraveghere a Partidului Comunist. Că îl plâng acum toți menestrelii nu e de mirare. El i-a scos din sălile căminelor culturale, unde aveau câteva sute de spectatori și i-a adus în fața unor stadioane cu zeci de mii de oameni. Și totuși, nu pot să nu remarc: acest gen muzical, care este folkul, limitat si mediocru prin natura sa, a fost, la orgine, unul protestatar. Trebuie să fii genial, ca Bob Dylan, ca să faci muzică mare dintr-o chitară și câteva versuri. Îți trebuie însă obligatoriu atitudine anti-sistem. Or, în cadrul Cenaclului Flacara, muzica folk devenise o lălăială obedientă, patriotardă, pe linia naționalismului ceaușist din anii ’70 si ’80. De acord, tinerii erau multumiți, era totuși altceva decât Cântarea României (eu aș spune că era o versiune mai relaxată, deși la fel de atent controlată), dar în timp ce în Occident existau mari trupe precum Led Zeppelin, Deep Purple, Rolling Stones, Black Sabbath ori Iron Maiden, în România în vogă erau Victor Socaciu, Ducu Bertzi, Ștefan Hrusca ori, și mai rău, Vasile Seicaru. Spiritele rebele nu au făcut mulți purici sub oblăduirea lui Păunescu: Phoenix, Vali Sterian au dezertat rapid. Eu unul cred că în urma acestui fenomen rămâne o muzică pe care încă o mai ascultă „generația în blugi” a acelor ani, care nu avea acces la ce se cânta afară, pentru că asta le hrănește nostalgia. Este un atașament afectiv, nu valoric. În fine, ceea ce l-a stricat pe Adrian Paunescu a fost, cred, lipsa măsurii. Am privit imaginile derulându-se la televizor; e incredibil, omul acesta nu avea limite: Adrian Păunescu cântând, Adrian Paunescu recitând, Adrian Paunescu descoperind talente muzicale, Adrian Păunescu jucând fotbal, Adrian Păunescu promovând tot felul de vraci, Adrian Păunescu fremătând pentru soarta lumii, Adrian Păunescu îndrăgostit, Adrian Păunescu înverșunat, Adrian Păunescu histrion, Adrian Păunescu plângând, Adrian Păunescu transformându-și orice ezitare în dramă națională, Adrian Păunescu comunist convins, Adrian Păunescu anticomunist, Adrian Păunescu poet oficail al regimului ceausist, Adrian Păunescu disident. Puterea perverteste chiar si pe omul de esenta tare, daramite pe unul cu inclinatie catre parvenitism. Pentru Adrian Paunescu, din pacate, talentul a fost o metoda de parvenitism.
6 - august - 2026
