Bou Ahmed a răsărit din pământ în benzinărie în timp ce încărcam bidoanele de apă. Sau era acolo și ne aștepta, îmbrăcat ca toți ceilalți bărbați într-un boubou azuriu cu broderii aurii în jurul tăieturii gâtului și cu capul acoperit cu un cheche albastru întunecat. S-a dezlipit de grup și s-a apropiat de mine. Conversația a început abrupt, el mă interoga: „aveți arme de vânătoare? Câte arme aveți?”.
„Suntem convoi umanitar, cărăm pick-up-urile în Senegal, le donăm unei școli speciale de băieți-problemă, hoți, tâlhari, criminali juvenili”, i-am răspuns. „Da, cunosc. Toți faceți bine omenirii, ziariștii mai ales, niciunii nu vânați gazele”. Conversația s-a mutat din franceză în spaniolă. Mi-am dat seama din primele clipe că îi urăște pe spanioli. „Legiunea străină spaniolă a comis masacre în Sidi Ifni”, mi-a zis Bou Ahmed. „Nu se uită așa ceva”.
La 17 iunie 1970, în timpul unei demonstrații pașnice în cartierul Zemla din El Aaiún – Laâyoune, unde sahrawii cereau independența, unitățile Legiunii străine spaniole au deschis focul direct în mulțime. Zeci de protestatari au fost uciși sau răniți, iar liderul mișcării, Muhammad Bassiri, a fost arestat de autoritățile spaniole și a dispărut definitiv. Acest eveniment a determinat populația să înceapă lupta armată prin crearea Frontului Polisario.
În timpul conflictului din Sidi Ifni, cu 20 de ani mai înainte, trupele coloniale au aplicat tactici de pământ pârjolit în afara perimetrelor fortificate. Sate întregi bănuite că ajută gherilele au fost bombardate, iar culturile au fost distruse, provocând strămutarea forțată a mii de civili băștinași. Populația nomadă din Sahara a fost obligată să se stabilească în centre urbane controlate militar pentru a putea fi supravegheată.
„Vezi ce au lăsat spaniolii în urmă?”, a continuat Bou Ahmed. „Frontul Polisario și cel mai lung câmp minat continuu din lume, estimat la peste 7 milioane de mine active și muniție neexplodată”. Zona este tăiată de Zidul Marocan, o barieră militară de nisip și piatră lungă de 2.700 km. În deșert, minele îngropate în timpul războiului dintre Maroc și Frontul Polisario sunt mutate constant de vânt și de dunele de nisip.
Zone considerate anterior sigure la doar câțiva metri de drum devin capcane mortale. Fâșia de asfalt rămâne singurul coridor sigur. Când am intrat în El Aaiún sau Laâyoune, atmosfera era ca după o lovitură de stat. Imagini dramatice cu lunetiști și mitraliori pe clădiri, o consecință directă a Intifadei Sahrawi din 2005 când au izbucnit proteste violente și revolte ale populației indigene sahrawi, care cerea independența față de Maroc.
Confruntările cu forțele de ordine au fost extrem de dure, cu sute de arestări și intervenții brutale ale armatei marocane. Stare de asediu nedeclarată. Până în 2006, Marocul a transformat Laâyoune într-o fortăreață militară pentru a reprima orice nouă tentativă de revoltă sau infiltrare a gherilelor Frontului Polisario.
Inamicul invizibil pe care militarii îl așteptau de pe acoperișuri erau protestatarii sahrawi sau militanții independenți care ar fi putut declanșa oricând un atac de gherilă urbană. „Mai lucrezi în agenție?”, l-am luat din scurt pe Bou Ahmed. Nu mi-a răspuns. Marocul are trei structuri de informații în Sahara Occidentală. Bou Ahmed putea proveni din Al-Maktab Al-Thani – Biroul Al Doilea – serviciul de informații militare al Forțelor Armate Regale care supraveghează linia de demarcație militară.
Sau mai degrabă din DGST – Direcția Generală de Supraveghere a Teritoriului – informațiile interne cu rol de monitorizare a populației locale, infiltrarea rețelelor de activiști sahrawi, supravegherea comunicațiilor și contracararea oricăror celule de spionaj sau destabilizare. Bou Ahmed s-a îndepărtat fără să mă mai salute.
Sahara Occidentală mi-a lăsat amintiri amare ca jurnalist. În 1999 am primit un dosar secret din partea unui deputat liberal, o sinteză întocmită de doi ofițeri din structura teritorială Timișoara a UM 0215 – Doi ș-un sfert – despre traficul de arme dinspre Germania, înspre Croația, prin România, în timpul războiului din Iugoslavia.
Traficul era coordonat de un dealer din Sahara Occidentală. Am publicat un semnal în Academia Cațavencu. Marți, când a apărut ziarul, eram pe strada Viitorului și am intrat într-o alimentara unde am auzit la radio că doi ofițeri de la Doi și-un sfert, cu nume și prenume ca în dosarul de trafic de arme, au fost arestați.
Seara, Virgil Măgureanu a apărut ca invitat într-un jurnal de știri, la un post de televiziune, și a vorbit sibilinic despre nesăbuința unor jurnaliști care se bagă în probleme geostrategice, inclusiv cu informații neverificate despre traficul internațional de arme din Iugoslavia. Peste câteva luni, deputatul liberal care mi-a furnizat dosarul a murit într-un oribil accident de mașină în Mărginimea Sibiului.
6 - august - 2026
