Bătrânii din Olt zic că merg la Zlatina sau Zlatină, nu la Slatina. Acest sunet, z în loc de s, face o diferență istorică legată de numele orașului și de îndeletnicirile celor care l-au întemeiat.
Cuvântul „slatină” provine din rădăcina proto-slavă *solь (sol) care înseamnă „sare”. Prin fenomenul de metateză a lichidelor, de inversare a locului dintre o vocală și o consoană lichidă, „sol-” s-a transformat în „sla-„,
rezultând cuvântul slatină, care înseamnă izvor de apă sărată, saramură sau mlaștină sărată. Dacă localitățile Solca și Slătioara sau Slănic din Moldova și Muntenia sunt întemeiate lângă saline sau izvoare de apă sărată,
Slatina Oltului nu are nici sare, nici mlaștini sărate și nici slatină, izvoare de apă sărată. Când bătrânii spun Zlatina în loc de Slatina, trebuie să ne raportăm la „zlato” adică „aur”.
Acest Zlatina se înrudește cu Zlatna din Apuseni, care înseamnă „loc unde se găsește aur”. Pe râul Olt se practica intens spălarea nisipurilor pentru extragerea aurului, chiar și în zonele joase de câmpie.
Fluturașii de aur erau transportați de-a lungul întregului său curs, până la vărsarea în Dunăre. Slatina, fiind situată într-o zonă de contact geografic unde cursul Oltului se domolește brusc
la ieșirea din Podișul Getic spre Câmpia Română, devenea un loc natural de depunere a sedimentelor grele, inclusiv a particulelor de aur. Cronica lui Dionisie Fotino de la 1818,
„Istoria Generală a Daciei”, consemnează că: „Și astăzi sunt aurari în Țara Românească, cu însărcinarea de a aduna aurul din Argeș, Olt, și Dâmbovița […] care se numesc băieși, iar ceilalți aurari, precum și zlătari”.
Mihail Kogălniceanu scria în lucrările sale despre comunitățile de aurari sau zlătari – nume derivat direct din proto-slavul „zlato” – „aur”. Aceștia erau robi ai Domniei în Țara Românească și aveau un statut special:
erau lăsați liberi să migreze de-a lungul cursurilor de apă, inclusiv pe tot parcursul Oltului inferior, pentru a cerne nisipurile, plătind în schimb o dajdie anuală în boabe de aur pur către visteria domnească sau către bijutierul curții.
Zlătarii n-au făcut decât să perpetueze anticul meșteșug al dacilor, care extrăgeau aurul cu ajutorul șaitrocului, o scândură canelată acoperită cu o blană de oaie.
Nisipul era spălat de apa râului, iar datorită greutății specifice mari, firele de aur rămâneau prinse în lână sau în șanțurile scândurii.
Asocierea numelui vechi Zlatina cu „locul aurului” are o logică istorică. Slatina a devenit un târg important datorită vămii și comerțului, fiind atestată la 20 ianuarie 1368 în hrisovul domnesc al lui Vladislav I Vlaicu redactat în latină.
Eroul antic Iason, conducătorul expediției argonauților, descoperă, iacătă, lâna de aur în Slatina. Aurul este de aproximativ 19 ori mai greu decât apa și de 7-8 ori mai greu decât nisipul sau pietrișul obișnuit.
Blana întreagă de oaie, cu lâna lungă și mițoasă orientată în sus, era așezată în răspărul unui curent moderat al unui râu, țintuită cu pietre grele pe margini.
Pe măsură ce apa râului curgea de-a lungul blănii, ea transporta mâl, nisip, pietriș fin și particule de aur purtate de la munte sau din malurile surpate.
Mițele dese de lână acționau ca o barieră microscopică sau ca o capcană naturală pentru sedimente, generând mici vârtejuri. Cuarțul și nisipul erau luate mai departe de curentul apei.
În schimb, firele minuscule de aur, fiind extrem de grele, cădeau la baza firelor de lână și rămâneau blocate acolo. Pentru a grăbi procesul, căutătorii aruncau lopeți de nisip direct pe blana scufundată în curent.
După câteva zile, când blana era complet saturată de sedimente grele, aceasta era scoasă cu grijă din apă, întinsă la soare sau agățată în copaci până când se usca perfect.
Prin scuturare și batere, nisipul concentrat și fluturașii de aur cădeau din lână direct pe o pânză întinsă dedesubt. Materialul scuturat din blană, numit șlic, era format dintr-un amestec de aur și nisip bogat în fier.
Concentratul era pus într-un șaitroc, o unealtă tradițională din lemn de plop sau salcie, de forma unei albii sau a unei tăvi adâncite. Prin mișcări circulare și clătire blândă în apă,
nisipul mai ușor era îndepărtat treptat peste marginea lemnului, lăsând pe fundul șaitrocului doar bobițele strălucitoare de aur pur.
Prima atestare a țiganilor în Țara Românească este din 3 octombrie 1385, într-un hrisov emis de voievodul Dan I. Prin acest document, domnitorul dăruia Mănăstirii Tismana, 40 de sălașe de „ațigani”.
Aceste 40 de sălașe de țigani aparținuseră inițial unchiului său, fostul domnitor Vladislav I – Vlaicu Vodă -, care le dăruise anterior Mănăstirii Vodița în jurul anilor 1370–1371.
Micul detaliu demonstrează că populația de etnie romă se afla fizic pe teritoriul Țării Românești cu cel puțin 15 ani înainte de data oficială a hrisovului din 1385.
Adică în anii în care apare atestată Slatina: „…per vclonium llo, ad Slatinam…”, „prin Oculonium spre Slatina”, locul unde am redescoperit astfel, Lâna de Aur.
–––-
Iason se întoarce cu Lâna de Aur; scenă reprezentată pe un crater de tip calix apulian cu figuri roșii, cca 340–330 î.Hr., Departamentul de Antichități Grecești, Etrusce și Romane, Aripa Sully, Camera 44, număr de inventar K 127, Muzeul Luvru, Paris
6 - august - 2026
