În Maramureș, rostirea numelui șarpelui încă mai este un puternic tabu, guvernat de magia simpatică, de spaima că invocarea numelui său îi atrage fizic prezența.
În credința populară, numele se identifică cu ființa însăși. Dacă pronunți cuvântul „șarpe”, se consideră că l-ai invocat sau l-ai chemat pe nume.
Pentru a evita o întâlnire accidentală, moroșenii au recurs la eufemisme care îmblânzesc pericolul: șarpele a fost botezat „gândac” sau „zerme”.
Măștile lingvistice fac apanajul limbajului arhaic. Botezând o reptilă periculoasă cu numele unei insecte minuscule sau al unui vierme inofensiv, creatura este simbolic minimalizată și controlată.
La un moment dat, în preistorie, șarpele care este prin excelență un spirit htonic, teluric, a căpătat atribute uraniene, solare.
Acest șarpe ne-a parvenit pe discurile spiralice din foiță de aur ale tezaurului de la Sarasău, unde cultul solar este îmbinat cu elemente htoniene, dând naștere unui simbolism dual fascinant.
În macro-universul preistoric, spirala era reprezentarea grafică a călătoriei soarelui pe cer. Rularea strânsă a aurului sub formă de spirală imita perfect discul solar aflat în mișcare rotațională.
Ornamentele spiralate din tezaurul de la Sarasău aduc vizual cu desenul în zigzag al viperei comune. Profundul sincretism religios între soare și șarpe este rezultatul unor trăiri spirituale plurimilenare.
La fel cum soarele moare iarna și învie primăvara, vipera își schimbă pielea în fiecare an, fiind asociată de comunitățile preistorice cu regenerarea eternă și nemurirea.
Vipera trăiește în lumea de dincolo și iese la suprafață pentru a se încălzi direct de la razele soarelui. Am putea specula că reprezentarea razelor solare sub forma unor vipere ondulate din aur
lega cele două mari forțe ale credințelor de atunci, soarele dătător de viață și energiile fertile ale pământului.
Știma casei, acea entitate curată și blândă, descrisă ca fiind albă sau lăptoasă pentru că trăiește ascunsă de lumina zilei, sub prag, este șarpele arhaic și teluric, întors la starea lui inițială de genius loci.
Creștinarea șarpelui a urmat aceiași pași ai sincretismului religios dintre reptilă și soare. În arhitectura sacră tradițională, brâul decorativ sculptat în torsadă reprezintă transpunerea simbolică directă a mitului șarpelui
casei și al frânghiei vieții. Romulus Vulcănescu explică acest element decorativ ca pe o formă de sincretism cultural excepțional, unde un vechi mit teluric a fost asimilat de dogmatica creștină.
Amplasat de jur-împrejurul bisericii, brâul are funcția de a delimita geometric și spiritual spațiul sacru al bisericii de spațiul profan.
Este exact extensia simbolică a șarpelui mereu la pândă sub pragul casei țărănești, un paznic spiritual ce nu permitea forțelor malefice să treacă pragul comunității.
Brâul imită o frânghie groasă, răsucită, reprezentând curgerea neîntreruptă a timpului, succesiunea generațiilor și infinitul.
Mișcarea sinuoasă a șarpelui a fost codificată vizual în această împletitură, sugerând energia vitală și regenerarea.
Brâul înconjoară biserica și se leagă direct de portalul ușii de la intrare, unde se intersectează cu alte simboluri arhaice fundamentale, rozeta solară și arborele vieții.
Astfel, biserica devine o casă a comunității protejată de aceleași genii mitice care ocroteau gospodăria individuală.
––––
Tezaurul de la Sarasău; discurile spiralate din foiță de aur aduc cu niște vipere încolăcite care imită soarele în mișcarea lui rotațională; marginile și nervurile acestor aplice de aur imitau desenul în zigzag al viperei comune; pentru elitele conducătoare din preistorie, purtarea discurilor din aur însemna asumarea unui statut cosmic: ele deveneau reprezentanții pământeni ai soarelui, protejați de puterea sacră a viperei.
14 - august - 2026
