În Dakar, locuiam într-o colibă conică din lut roșu acoperită cu frunze groase de palmier, una din cele peste 15 locuințe tradiționale – cases africaines – pierdute printre baobabii bătrâni din curtea resortului, care se străduiau să imite un sat autentic din Africa de Vest.
Resortul se întindea între baza militară franceză Camp Geille din Ouakam, cei doi vulcani stinși, de forma unor sâni de negresă din Ngor, botezați ca la o școală ajutătoare, Deux Mamelles, și țărmul stâncos al Atlanticului înnodate între ele de Corniche Ouest.
La marginea zdrelită de steiuri dinspre ocean, câțiva migdali tropicali își întindeau crengile peste plaja ticsită de blocuri de lavă roșiatice. Sub ei mi-am petrecut după-amiaza în care m-a sunat Geta Brătescu,
împărțind umbra lor apoasă cu papagalii verzi care ronțăiau într-o liniștite deplină fructele necoapte ale migdalilor și mă umpleau pe cap și pe umeri cu cojile golite și cu câteva perechi de vulturi pleșuvi, care ocupau vârfurile golașe ale copacilor.
Geta Brătescu mi-a mulțumit simplu, cu o voce oftată și ușor ostenită, pentru cronica subiectivă la expoziția „Călătorul, instalaţie”, de la Galeria HT003 din Strada Hanul cu Tei. Mi se întâmpla extrem de rar să-mi mulțumească cineva.
N-am cunoscut personal pe niciunul dintre artiștii vizuali despre care am scris în Cațavencu. Era primul criteriu stabilit de mine, să nu-i cunosc. Al doilea, să pot scrie ca un literat, fără arsenalul de argumente al criticului de artă,
limbajul lor tehnicist, rece și distant era văduvit de pulsațiile empatiei instrospective și de cele mai multe ori distrugea punțile, în loc să le întindă. În timp ce vorbeam cu Geta Brătescu și ea psalmodia cu cuvinte rare în care mi se plângea cât de greu i-a fost să mă găsească,
de undeva dintre baobabi m-a asaltat un cârd de cinteze africane, de toate culorile, mărunte ca păsările de lut din iarmaroc, care a aterizat la nici doi pași de picioarele mele căutând febril prin iarbă.
Am scris despre solzii policromi de carton, în tempera, acuarele, guaşe şi mult pastel, ai instalației Getei Brătescu de la Hanul cu Tei, prinşi într-o reţea ca de plasă de peşte arhaică sau din pene smulse din aripile unui înger pe care s-a semnat o daimoniţă.
Cintezele dansau în iarbă și își schimbau cu repeziciune poziția, ca pe o tablă de șah, culorile lor deveniseră fluide și se amestecau ca într-o vrajă, am pomenit fiecare solz sau pană care reprezintă tot atâtea variante ale unui profil de vagant sau truver.
Aşa a prefigurat Geta Brătescu cele două ipostaze ale călătorului: tânăr şi încins cu aripile îngerului păzitor, care ba îi fac vânt ca dintr-un evantai de pasărea-paradisului, ba îl saltă peste prăpăstii şi obstacole neasumate,
ba îl atrag în conversaţii blânde, pripite şi previzibile; sau de bătrân neputincios, cu spinarea cocârjată, – cintezele închipuie acum o cascadă de râu de munte în care verdele se prelinge în albastru –
ca a unei idei obosite de îndelunga târnosire prin labirinturile sistemelor filozofice sau sprijinit în cârjele neantului şi gata oricând să se prăbuşească cu gura în ţărână şi a o lua iarăşi de la capăt, ca într-un ciclu al metamorfozelor care nu se vor isprăvi niciodată.
Fiecare vagant sau truver este la începutul sau la sfârşitul unui truvai, văzut ca o plăsmuire de stea incandescentă în zorii zilei şi precum un pumn de cenuşă după înserare.
A opune binar fundamentele existenţei, în cazul de faţă a juxtapune inconştienţa angelică a tinereţii, analizei de sistem angoasante a bătrâneţii, sastisită de ataraxii şi obsesii – apele cascadei de culori amețitoare ale cintezelor s-au înroșit, apoi s-au îngălbenit -,
a devenit deja un exerciţiu spiritual – am mai consemnat în cronica mea subiectivă -, care a consacrat-o pe această mirobolantă daimoniţă a penelului, Geta Brătescu, iar a-i vedea ultima instalaţie devine un ritual al reflecţiei grave şi al meditaţiei transmundane.
Pentru genul acesta de aprecieri mă sunase să-mi mulțumească Geta Brătescu, la 11.000 km de casă, și m-am gândit în sinea mea., fără să i-o mai spun și fără să apuc s-o cunosc, pentru a i-o împărtăși tête-à-tête,
că i-ar fi făcut plăcere s-o plimb prin măruntaiele Dakarului, să-i arăt fațadele caselor din Médina sau Yeumbeul înțesate de graffiti, s-ar fi convins că street-art-ul este o formă de avangardă sui generis și de performance artistic,
că doar prejudecățile despart arta conceptuală de frescele stradale din Plateau, că proiectul cultural Yataal Art nu este cu nimic mai prejos decât „Gheorghe” al lui Dumitru Gorzo,
că Gheorghe din Ieudul Maramureșului poate fi oricând Mbaye din Dakar, că faima lui Pape Diop sau a lui Amadou Lamine Ngom nu pălește în fața notorietății unui Alin Bozbiciu sau Adrian Dica.
Conceptul „Come graffiti at my place” a transformat străzi întregi în galerii de artă contemporană. Iar muralismul angajat în campanii de sănătate publică și ecologie precum caravana „Graff & Santé”, inspirate din țesăturile tradiționale Wax sau măștile africane Malinke, Bambara sau Ntomo a devenit o componentă
a comunicării publice și utilitare, mai eficientă decât orice format de campanie în audio-vizual. Spre deosebire de Bristol sau Berlin unde graffiti-ul era clasat drept act de vandalism și era șters rapid,
în Dakar el este privit ca un instrument de conștientizare socială. S-a ajuns previzibil la Bienala de Artă Contemporană de la Dakar – Dak’Art – alături de Bogotá, paradisul legal al artei stradale,
Dakarul a dezincriminat definitiv acest slang marginal al artelor vizuale punându-l alături de East Side Gallery, porțiunea de 1,3 km din fostul Zid al Berlinului și cartierele berlineze Kreuzberg și Friedrichshain
recreate de legendarul Blu, semizeu al muralismului politic, al stencil-urilor și al tag-urilor ascunse pe acoperișuri. Așa cum Geta Brătescu a definit identitatea vizuală a revistei Secolul 20, Dakarul este definit de UNESCO
drept oraș creativ, fiind integrat în Rețeaua de Orașe Creative ale patrimoniului umanității, grație modului în care integrează arta în viața de zi cu zi a comunității.
–––
Stradă din zona gării Dakar și bărci pictate din Senegal
3 - septembrie - 2026
