Eu am început să scriu din dorința de a putea păstra. Sunt, mereu am fost, un spirit căruia i-a plăcut să conserve din ale oamenilor și din ale timpurilor. Iar scrisul e un fel de a evita să fii castrat. De bunurile trecutului tău. Am crescut la bunici și scrisul m-a ajutat chiar mai mult decât dacă aș fi locuit cu ai mei. Ajutată nu numai să ajung la o cunoaștere a realității. Ceea ce până la urmă ar fi fost un proces normal al vârstei, ci și să îmi construiesc o atitudine volitivă față de acțiunile celorlalți. Si cam de la punctul ăsta am început eu să mă înțeleg cu scrisul. În perioada copilăriei, adolescență, nu am văzut niciodată scrisul ca pe un proiect de viață. Și să îi fie dat rol de ideal, așa cum fac alți confrați de-ai mei, cred că m-ar cam fi speriat. Procesul în sine m-ar fi speriat prin grandoarea lui. În cazul meu a fost vorba mai mult de o concentrare de inițiative. La momentul acela, nu știam și nici nu mă interesa să fiu eficientă cu perspectivele. Așa că scriam fără să încerc să conving pe nimeni. Eforturile mele implicau găsirea acelei esențe, „așa cum spunea autorul” , care să mă ajute să mă exprim pe mine și sentimentele pe care le aveam la vârsta respectivă. De la părinții mei, profesori de limba și literatura română, am rămas cu puterea de convingere pe care o exercită omul care citește, om care se transformă în model și care se impinge cu determinare la fapte de lectură.
Pentru un copil al comunismului, așa cum am fost eu, născută în 1976, lectura avea meritul de a mă proteja de o realitate ipocrită. Realitatea proslăvirii practicată în timpurile totalitarismului în România. Prin contrast, lectura mă stimula și îmi înnobila viața interioară. Odată ce am început să scriu, am decis să rămân la scris, la poezie. Pentru că, deși eu am cochetat pe parcursul timpului și cu alte genuri, rămân la poezie.
Poezia are de-a face cu frica aia a celui care se apropie de ferestre și nu știe dacă o face pentru a privi sau pentru a se arunca. Sau ambele. Genul ăla de frumusețe și de pericol îl are și poezia. Curajul celui care scrie este, în opinia mea, mai aproape de patologie. Poeții fiind dintre puținii care învață pe pielea lor cum e să trăiești. Le-ar fi mai rentabil să inverseze lucruri sau să joace la bursă, dar nu o fac. Odată contagiati rămân poeți toată viața. Eu am început să scriu bine în momentul în care am renunțat să mă mai gândesc dacă ceea ce fac este la înălțimea posibilităților mele, dacă este la înălțimea așteptărilor celorlalți. Pentru că poezia are de-a face cu felul în care îi gândești consecințele. Cu cât îți e mai frică că nu îți va reuși, cu atât e mai posibil să nu îți reușească. Mie îmi e necesar să scriu pentru că este felul meu de a înțelege și de a asimila viața. Și de aceea nu am șovăit niciodată în față posibilității. Am ales să scriu și am rămas cu asta. Trăim într-o lume care e inevitabil injustă și arta e singura care ne arată că precauțiile nu sunt mereu sănătoase. Și de aceea zic: să ne trăiască poezia și, cu ea, dorințele turbulente!
Cred că a scrie e un risc. Nu este ușor să scrii având în vedere că poți stârni emoții sau nu. Aici este riscul. Poți transmite sau nu.
Riscul și frumusețea. Poezia nu poate fi făcută decât de către oamenii curajoși, e clar.
****************************************************
Există țări și țări și România nu este neapărat cea mai înaltă dintre ele. Dar ideea este că eu semăn țării mele, cu toate că de vreo X ani locuiesc în Spania. Există un fel în care omul învață să fie bun cu sine. Țara, patria să zicem, deși poate suna puțin pompos, este o parte din bunătatea asta.
Ca să schimb puțin registrul și să glumesc, România a fost prima țară pe care am văzut-o în viața mea. Nu mă imaginez fiind altceva decât româncă. Ăsta a fost poate și motivul pentru care am ales să renunț la România, să nu mai locuiesc în ea, înainte să înceapă să mi se întâmple larvele urii. Am făcut diferența între ce i se întâmplă țării și consecințele gestionării defectuase și ideea de loc pentru a cărui emancipare și bine aș fi făcut orice. Diferența între idealul de țară și realitatea în care trăiești.
În 2005 îmi venise să fiu mamă. Și toți cei care sunt părinți știu cum deodată te transformi in producător de panică. Nicio îngrijire nu e suficientă pentru copilul tău, niciun viitor nu e lipsit de inconveniente. Așa că în 2006 am rupt asocierile cu mama, cu casa, cu profesia mea și, fără să fi fost în întregime conștientă de toate cele la care renunțam, de toate cele care nu mă vor aștepta, am plecat din România. Am plecat cu niște meserii devenite pe loc inutile si în schimbul cărora alternativa iberică ce îmi putea oferi? Să fiu fata care spală scări.
Nu e nici o rușine. Toți am trecut prin asta și încetul cu încetul am ajuns să fiu unde îmi era locul.
Munca e nobilă, mai ales când se realizează tocmai pentru a putea sa îți crești copilul, pentru o siguranță financiară și un viitor pe care tu, ca părinte, îl vezi că ar fi mai bun. Străinătatea îți oferă destul suspans.
Mă gândeam că dacă ar fi să caut o comparație alternativă pentru felul în care te consumă adaptarea la o viață nouă, aș recurge la asocierea cu o cădere pe scări. Sau, dacă vrei să fiu mai tehnică, o cădere în gol cu liftul.
Așa am văzut eu procesul de adaptare la noua viață, la noua cultură. Pentru că fiecare are nevoie să își ofere niște posibilități pentru a restabili cât de cât normalitatea, trebuie să facă ceva în ceea ce privește necesitatea de a-și întări intensitatea. Neabandonarea culturii, a limbii materne coincid cu revendicarea unui spațiu în care tu ești bine.
Avem nevoie, toți diasporenii am simțit asta, când am ajuns în tara nouă, să găsim niște mecanisme, felul acela numai al nostru care să ne ajute să trăim lângă niște scheme culturale care sunt destul de diferite de cele pe care le aveam noi acasă. Din punctul ăsta de vedere, chiar dacă am ajuns să scriu și în spaniolă, mă revendic ca poetă de limbă română.
Limba română e referința mea identitară. Nu minimalizez alte practici colective, credința în valorile noastre românești, dar în cazul meu, limba română e cea care m-a unit cu toți ceilalți români de aici.M-a ajutat nu numai să aparțin comunității românești ci și să mă Identific cu comunitatea românească din care eu fac parte.
3 - septembrie - 2026
