Un raport despre identitatea românească și locul României în Europa a ajuns să provoace o reacție dură din partea unuia dintre cei mai cunoscuți istorici români.
Ioan-Aurel Pop, fost președinte al Academiei Române, spune că este de acord cu ideea că identitatea românească și identitatea europeană nu se exclud.
Dar de aici începe problema.
Istoricul consideră că documentul elaborat de Grupul de Reflecție Strategică „România în UE”, de pe lângă Președinția României, vorbește prea mult despre riscurile patriotismului, populismului și ale manifestărilor identitare.
Și pune o întrebare care poate stârni o dezbatere serioasă:
„De ce există teama că românii ar fi prea români nu pot să înțeleg.”
Ce l-a deranjat pe istoricul românRaportul se intitulează „Identitate națională, identitate europeană și provocarea populismului”.
Potrivit lui Ioan-Aurel Pop, documentul pornește de la o idee corectă: România poate fi profund europeană fără să renunțe la propria identitate.
Numai că istoricul spune că, în cele cinci secțiuni ale raportului, trei sunt dedicate unor teme precum patriotismul național, populismul național și prevenirea „derivelor ultra-identitare”.
Iar impresia pe care i-o lasă este că autorii privesc cu prea multă suspiciune manifestările identității naționale.
Cu alte cuvinte:
Patriotismul trebuie temperat.
Naționalismul trebuie supravegheat.
Identitatea trebuie analizată cu foarte multă precauție.
Ioan-Aurel Pop spune că această abordare riscă să transmită un mesaj greșit despre ceea ce înseamnă să fii român.
„Identitatea românească nu este doar o construcție”Una dintre principalele sale obiecții privește formularea potrivit căreia identitatea românească ar fi o „identitate de sinteză, construită istoric”.
Istoricul nu neagă faptul că identitățile se schimbă în timp.
Dar spune că acest lucru nu este deloc specific României.
Toate popoarele europene au trecut prin transformări istorice, amestecuri de populații și influențe culturale.
Și totuși, spune el, există elemente stabile care dau continuitate unei identități.
În cazul românilor, unul dintre aceste elemente este limba română.
Iar aici Ioan-Aurel Pop are o altă nemulțumire.
Raportul folosește expresia „marker identitar”.
Istoricul consideră că termenul este inutil de complicat și că se putea spune pur și simplu:
„Limba română este primul element definitoriu al identității românești.”
O formulare mai simplă.
Mai românească.
Și, în opinia lui, mai ușor de înțeles.
Dar ce se întâmplă cu continuitatea daco-romană?Aici critica devine mult mai amplă.
Raportul vorbește despre continuitatea daco-romană ca despre o „narațiune”.
Pentru Ioan-Aurel Pop, această formulare este problematică deoarece poate crea impresia că existența românilor și continuitatea lor istorică reprezintă mai degrabă un construct intelectual decât o realitate istorică.
El insistă că trebuie făcută diferența dintre realitatea istorică și modul în care aceasta a fost ulterior folosită în discursul național.
Da, spune istoricul, au existat exagerări și propagandă națională.
Dar asta nu înseamnă că realitatea istorică dispare.
Românii nu au devenit români pentru că niște intelectuali au inventat o poveste despre ei.
Identitatea a existat înainte ca istoricii să înceapă să o analizeze și să o consolideze prin scrieri.
De aici și întrebarea lui:
Dacă identitatea românească ar fi fost doar o invenție intelectuală, de ce nu au transformat acele idei și alte popoare în români?
România este europeană. Dar asta nu înseamnă să renunțe la identitateIoan-Aurel Pop nu susține izolarea României.
Dimpotrivă.
Spune foarte clar că românii sunt, în majoritate, proeuropeni.
Problema este alta.
Românii nu vor să fie în Europa doar ca niște oameni care acceptă orice decizie fără să aibă propria voce.
Potrivit istoricului, este perfect posibil ca un român să fie atașat de România și, în același timp, profund atașat de proiectul european.
Ba chiar consideră că cele două lucruri se pot susține reciproc.
Să fii român nu înseamnă să fii antieuropean.
Și nici să fii european nu înseamnă să devii mai puțin român.
De ce apar populismul și extremismul?Aici istoricul mută discuția într-o altă direcție.
Dacă vrem să înțelegem de ce oamenii ajung să susțină discursuri radicale, spune el, trebuie să privim și către calitatea clasei politice.
Românii sunt dezamăgiți.
Nu mai au încredere în multe dintre instituții.
Iar când oamenii nu mai au încredere în cei care conduc, încep să caute alternative.
Uneori aleg alternative rezonabile.
Alteori cad în capcana propagandei.
Iar de aici pot apărea populismul, suveranismul excesiv, xenofobia sau chiar șovinismul.
Dar Ioan-Aurel Pop avertizează că ar fi o greșeală să privim cu dispreț românii care își afirmă identitatea.
Faptul că un om spune că este mândru că este român nu îl transformă automat într-un extremist.
Patriotismul și extremismul nu sunt același lucru.
„De ce nu mai știm ce înseamnă să fim români?”Poate cea mai puternică parte a reacției sale este cea în care istoricul spune că problema României nu este că românii ar fi „prea români”.
Ci, în anumite cazuri, exact invers.
El susține că există mulți români care au ajuns să confunde țara cu politicienii, partidele și instituțiile care îi dezamăgesc.
Iar atunci când sunt nemulțumiți de guvern, Parlament sau administrație, ajung să spună că sunt nemulțumiți de România însăși.
Pentru Ioan-Aurel Pop, aceasta este o eroare.
Țara este mai mult decât cei care o conduc temporar.
Iar iubirea față de România nu ar trebui să fie privită ca o amenințare pentru integrarea europeană.
Dimpotrivă.
Istoricul spune că, în sensul autentic al cuvântului, iubirea de țară poate merge mână în mână cu iubirea de Europa.
Și atunci, unde este limita?Aici este, de fapt, întrebarea care rămâne după lectura întregii polemici.
Cât patriotism este prea mult?
Când devine identitatea națională periculoasă?
Și când începe Europa să ceară nu doar cooperare, ci și renunțarea la anumite elemente ale identității naționale?
Ioan-Aurel Pop pare să aibă un răspuns simplu:
Nu trebuie să alegem între România și Europa.
Putem fi români și europeni în același timp.
Putem să ne cunoaștem istoria fără să-i disprețuim pe ceilalți.
Putem să ne iubim țara fără să urâm alte popoare.
Și putem critica excesele naționaliste fără să transformăm patriotismul într-un cuvânt suspect.
La final, istoricul recunoaște că raportul de la Cotroceni este necesar și conține și concluzii pe care le consideră corecte.
Dar rămâne cu întrebarea care probabil va genera cea mai mare dezbatere:
Dacă românii sunt europeni tocmai prin istoria și identitatea lor, de ce ar trebui să se teamă cineva că sunt „prea români”?
3 - septembrie - 2026
