Le-au dat roabe și târnăcoape și i-au pus să mute munții din loc. Cine erau sclavii? Cei mai buni profesori, preoți, doctori și generali ai României. Au murit de epuizare, îngropați în diguri, sub șinele de cale ferată, ca să construiască un canal care la vremea aia nu ducea nicăieri.”
Canalul Dunăre-Marea Neagră a început în anii ’50 nu ca un proiect economic, ci ca un loc de exterminare. Gheorghe Gheorghiu-Dej a spus clar: „Canalul trebuie să fie mormântul burgheziei românești”. Acolo a fost trimisă „crema” societății interbelice.
Imaginați-vă un profesor universitar de 60 de ani, care toată viața a ținut în mână doar stiloul, obligat să care bolovani de 50 de kg, pe un soare dogoritor sau în viscol, flămând și bătut. Dacă se oprea, gardianul îl lovea cu bâta. Dacă cădea, era lăsat să moară în noroi.
Se muncea 12-14 ore pe zi. Hrana era o zeamă chioară de varză. Oamenii mâncau șerpi, broaște, rădăcini. Intelectuali de marcă au murit acolo: istorici, filosofi, eroi de război. Se spune că la fiecare metru de canal există un os de om.
Cea mai cruntă umilință era „Brigada Hoților”. Criminalii de drept comun erau puși șefi peste brigăzile de deținuți politici. Hoții și violatorii aveau drept de viață și de moarte asupra academicienilor.
Canalul a fost o groapă comună lungă de zeci de kilometri. Când trec azi vapoarele pe acolo, ele plutesc, practic, peste suferința și oasele bunicilor noștri care au avut singura vină că au gândit liber.
Morala: O națiune care își transformă elitele în sclavi și le omoară prin muncă silnică își taie singură capul. Canalul rămâne dovada că ura de clasă poate distruge într-un an ce a construit Dumnezeu într-o viață.
6 - august - 2026
