Şi cum tot începutul are şi-un sfârşit, mă pregătesc şi eu să-nchei povestea mea cu încă trei episoade de final! Acum am să vă povestesc cum m-am căcat în scăldătoare şi din reeducat cu blazon de activist comunist am devenit la iuţeală şomer socialist! Aţi mai văzut aşa ceva, sau măcar aţi mai auzit? Dacă ştiam ce m-aşteaptă, pregăteam şi eu o dizidentă, aşa, ca a lu’ Ion Iliescu sau Petre Roman sau, de ce nu, ca a lui Păunescu Adrian, omul care m-a lansat în Flacăra cu suliţe şi tobe ca-n cenaclul cu acelaşi nume! Dar, nu, eu, de fraier ce-am fost, i-am dat neveste-mii o scrisoare adresată tovului Ceauşescu în care îi explicăm şefului suprem ce poet nefericit eram eu, deşi fusesem reeducat şi reabilitat oarecum, iar nevasta, ca o soţie iubitoare şi inconştientă, i-a aruncat-o to’arşului în maşina cu care cobora pe Viaduct spre Şantierul Naval, unde gălăţenii harnici lansau la apă o navă românească! Un alt şir de peripeţii nedemne de un comunist adevărat, încât l-a făcut pe unul mai scorţos să-mi zică: „Băi, tovule!, de ce nu ţi-ai văzut de treabă? Anul ăsta te trimiteam şi la Ştefan Gheorghiu şi… ajungeai şi primar la Lieşti! Dar aşa, uite, ţi-am semnat şi desfacerea contractului de muncă!”. Când am auzit una ca asta, m-am înfipt la el: „Cum, dom’le? În ţara mea şi cu partidul meu la putere tu mă ameninţi cu şomajul? Da’ ce, suntem în Katanga?”. Şi de aici zile negre: retrogradat macaragiu, la alegeri n-am mai fost nimic, simplu membru cotizant!
Cine ştie cunoaşte: anul 1989, anul fatidic, anul blestemat! Anul sacrificării comunismului pe rugul capitalismului revanşard. Nimeni nu m-a avertizat că în aer plutea revoluţia! După ce am îndurat reeducarea, am devenit comunist îndoctrinat, începusem să învăţ cum se scriu poeziile patriotice pentru a fi publicate, ba chiar începusem şi eu să cred în ce spuneam, a venit toamna lui ’89, când ştiţi şi dumneavoastră ce s-a întâmplat: realegerea tovului în funcţia supremă, vizita în Iran, lovitura de la Bucureşti şi restul cu care ne acomodăm şi astăzi…
– va urma –
