O dată pe an, fac curăţenie generală în mintea mea. Îmi mai crapă capul şi intră praf. Apoi,am multe cuvinte, multe imagini, multe feţe schimonosite pe care nu vreau să le păstrez pentru nimic în lume. Mai am trăiri, care sincer nu ştiu ce caută aici,dar aşa a decis Ea, raţiunea. Şi mai zicea că niciodată nu le poţi avea pe toate…mă rog; e o teorie nu un adevăr. Aşadar,iau pămătuful şi încep să-mi deschid sertarele. Găsesc primii fulgi. Păstrez. Niciodată nu seamănă unii cu alţii. Din următorul sertar, iese o aromă de cafea şi flori de cireş. E prima cafea băută pe balcon în primăvara asta. Păstrez. Hop! În următorul compartiment găsesc gunoaie…multe intrigi, aberaţii, minciuni, priviri insinuante, voci goale, timp pierdut, extenuare. Şterg. Mai fac un pas, găsesc un chip nou. Drag. Nu ştiu ce să fac; îl cobor în inimă, îl păstrez aici…vedem. Apoi intru întru-un spaţiu imens unde într-o imponderabilitate perfectă plutesc amintiri. Să văd ce împachetez. Dimineţile,da. Totdeauna ele sunt un început. Râsul copiilor? Da! Semn că totul merge bine. Conversaţia de ieri, melodia din maşină, vacanţa, mirosul lui, farfuria de la Noir, curcubeul, gafa pe care nu trebuie să o mai repet, replica demenţială a colegului, emoţia călătoriei la Viena, ideia genială a prietenei, nodul din gât la evenimentul din familie, bucuria reîntâlnirilor, satisfacţia cunoaşterii, şi…neapărat bancul lui Bogdan.
Va urma.
