Despre Victor Pleșcan n-o să găsiți decât cel mult o referință pe google. Apare pe lista unor morți suspecte care au legătură cu Revoluția din 1989. Lista este o înșiruire de nume puse anapoda. Majoritatea sunt de participanți la revoluție, dar care au murit de infarct, accident vascular, cancer sau bătrânețe.
Pleșcan a fost secretar II la Ambasada Federației Ruse din București. Pe 21 august 1992 se îneca la Neptun, într-o apă de o jumătate de metru. Fusese un zdrahon de aproape doi metri înălțime, sportiv de performanță, înotător, canotor, hocheist, și dacă este să ne luăm după rangul diplomatic, cu școală KGB, dat fiind faptul că secretarii II, III și IV sunt acoperiri pentru personalul agenției de spionaj a Rusiei.
România a preluat modelul acoperirii de la sovietici și încă îl păstrează cu sfințenie. Vestea despre moartea lui Pleșcan mi-a dat-o colegul de presă Mihai Antoci. „Era basarabean de-al meu”, mi-a zis bulversat Antoci. „Ne-am întâlnit cu o săptămână în urmă. Precis că era kaghebist și ai lui l-au lichidat pentru că în ultima vreme a dat senzația că vrea să vorbească despre revoluție.”
Nu era clar cu cine voia Pleșcan să vorbească despre revoluție. Moartea lui mi s-a părut suspectă. Am plecat la Neptun. Oficialitățile pe care le-am contactat au dat din colț în colț. Poliția din Mangalia m-a trimis la spital, unde a fost transportat cadavrul lui Pleșcan, înainte de a fi autopsiat la morga din Constanța.
Începând din clipa în care am ieșit din sediul poliției, eram urmărit la vedere de doi jandarmi în termen, înarmați pentru intervenție. I-am rugat să nu mă streseze și să raporteze la superiori că este complet inutil stilul prin care obstrucționează presa și ei s-au îndepărtat și au reapărut a doua zi, când mi-a dat o întâlnire pe plaja din Neptun, cu o cunoștință din Maramureș.
Pe morga din Constanța scria „închis”. La inspectoratul județean de poliție mi-au spus că n-au nicio copie după raportul de autopsie medico-legală și să-l cer, eventual, la Consulatul Federației Ruse din str. Mihai Viteazul nr. 5. Era o zi toridă, cu cerul albastru, pe la prânz. Am sunat la poarta consulatului. N-a răspuns nimeni. Am verificat clanța. Ușa era deschisă.
Am intrat pe un coridor îngust, în semiobscuritate. Nici țipenie. Am înaintat. S-a făcut lumină prin niște ferestre înguste, lipite de tavan. Am nimerit într-o cameră înțesată de aparate de transmisie de tip militar care țăcăneau ritmic. O voce cavernoasă m-a țintuit pe loc: „Dumneavoastră ce căutați aici?”. Am distins un clac profund, sec și metalic, produs de cartuşul preluat de încărcătorul revolverului.
Individul era mare cât ușa, dar tremura din toate încheieturile, cu revolverul în mână, întins spre mine la înălțimea diafragmei. Era blond, cu părul rar, ca la vreo 42-45 de ani, îmbrăcat într-un pantalon gri de costum și o cămașă albă. I-am descris fiecare mișcare făcută de la poarta consulatului, i-am spus motivul vizitei la consulat. A răsuflat ușurat, a băgat pistolul la spate, pe după cureaua pantalonului și m-a luat de braț spre ieșire: „Domnule, dar Pleșcan n-a lucrat la noi, a lucrat la ambasadă la București”.
Sincer să fiu, este foarte hotărât și clar gestul președintelui de a închide cloaca kaghebistă de la Constanța. N-am doborât drona, dar am desființat, în sfârșit, antena de spionaj a KBG/FSB, din cel mai sensibil punct al sectorului românesc al flancului de est al NATO. Este cel mai bărbătesc șut în târtiță pe care l-a luat Kremlinul de la români, în ultimii 35 de ani. Bravo, Nicușor Dan, Vivat, crescat, floreat Romania!
––––
Dalí, Traian călare, Fundació Gala-Salvador Dalí, Figueras
4 - iunie - 2026
