Dacopatul cu CV laminat la chioșcul de lângă stație avea să fie săltat. Întrebarea nu era „dacă”, ci „cu ce mașină și în ce sezon”.
Variantele sunt două, ambele de telenovelă:
Pușcăria. Clasic. Cu trening și declarații despre energie cosmică.
Planul Grecia.
Vinzi vila din Mogoșoaia, scoți banii din ciorap (ăla de rezervă, nu ăla de protocol), aștepți prescripția ca pe trenul de noapte și o iei spre Atena, model Oprescu: „am venit la un congres, am rămas la suvlaki”.
Dacă nu iese suma, rămâne pachetul Udrea: granița cu Bulgaria, geanta, Petrov la ureche și un „nu e ce pare” rostit pe un câmp.
Cine s-ar fi gândit acum doi ani că o să vedem la știri săltarea în trafic a lui Călin Georgescu?
Om care, profesional vorbind, e un open space gol cu plantă de plastic.
Toată viața a trăit din sinecuri. Nu s-a remarcat nici măcar la sinecuri.
S-a învârtit. S-a descurcat. A fost omul care intră în poză după ce s-a făcut poza.
A zis că a fost director la ONU. Corecție: a fost director la clubul de fani al unui PowerPoint despre sustenabilitate.
ONU se uita de la etajul 12 și zicea „cine e tipul cu insigna?”.
A avut nași de lux: Sergiu Celac — omul care traducea ce zicea Ceaușescu și apoi ce zicea Iliescu, adică a prins ambele sezoane ale aceluiași serial.
Plus oameni din servicii care reciclează cadre cum reciclează alții PET-uri.
A studiat în UK și SUA la sfârșitul epocii Ceaușescu. Pe vremea aia, biletul ăla nu se lua de la agenție. Se lua cu ștampilă.
După Revoluție a prins Mediul pe toate formele: birou senatorial, consilier, secretar general.
A fost ecologist până a dispărut partidul, apoi s-a urcat în PD ca-n maxi-taxi.
Apoi PSD. La Geoană. Consilier, director, om de coridor. Când a venit Ungureanu și a zis „hai să vedem cine are dosar cu praf pe el”, Georgescu a făcut dispariție de magician de botez.
Poate coincidență. Universul e plin de coincidențe cu programare.
Banii? Din „strategii”.
Din GONGO-uri. ONG-uri care sunt guvernamentale când e vorba de fonduri și independente când e vorba de răspundere.
Americani, europeni, fundații, inclusive unele cu nume care azi se șoptesc ca-n filme.
Până în 2011 a condus un centru de dezvoltare durabilă de sub Academie.
Adică durabilitatea era atât de durabilă încât avea birou.
Între 2006 și 2012: Institutul pentru Proiecte și Dezvoltare.
Sună a NASA. Funcționa a firmă de sondaje cu board de grei: Malița, Andronescu, Dăianu, Isărescu. Echipa de vis a omului „anti-sistem”.
În 2011 chiar a atins ONU: guvernul l-a trimis, via Udrea, raportor pe deșeuri chimice, împreună cu alți șapte.
Două-trei luni. Rol: extras. În legendă: secretar general intergalactic.
Apoi a fost propus premier al lui Băsescu. Interviurile le ținea Celac, ca un director de casting.
Băsescu l-a văzut, a zis „șarlatan” și a închis ușa. Diagnostic pus mai rapid decât la urgențe.
AUR l-a făcut președinte de onoare. A plecat când a început să-i laude pe legionari și pe Antonescu ca pe niște unchi incomod de la nuntă: „da, au greșit, dar ce mustață”.
Naționalist de weekend, cu 11 ani la Viena. Teoretic nu lucra. Practic trăia. Fizica încă investighează.
2023: partid de agricultori și antreprenori, aripă masonică. El mason.
Adică anti-sistemul avea lojă. A plecat și de-acolo. Independent. 1% în sondaje.
Apoi TikTok l-a făcut Mesia. Sute de milioane de vizualizări.
Conturi. Multe. Unele păreau oameni. Altele păreau fermă de avatare.
Din sinecurist de protocol a devenit „omul poporului”. E ca și cum barmanul de la recepția ministerului s-ar da lider de răscoală pentru că a văzut o dată un tractor.
Asta e gluma bună: sistemul și-a reciclat propriul funcționar și l-a vândut ca inamic al sistemului.
Ambalaj dacic, conținut de dosar de cadre, livrare prin algoritm.
De-aia România alunecă spre Maduro sau Bolsonaro light. Nu că Georgescu e Bolívar.
Ci că golul e cât o țară. Partidele arată a agenții de protocol. Justiția e serial cu sezoane anulate.
Economia e „rezistăm”. În golul ăsta intra oricine are voce de unchi la masă și un telefon.
Maduro light: statul ca magazin de partid, dușmanul extern ca meniu zilnic, banii ca favor.
Bolsonaro light: stadion, conspirație, „ei mint”, TikTok în loc de program, like-ul ca buletin de vot.
La noi e combo: daci, energie, anti-UE de living, bani opaci, public obosit care vrea un tată, nu un guvern.
De-aia săltarea lui e trailer, nu final. Dacă scapă pe filiera vilă–ciorap–Grecia, rămâne mit.
Dacă nu, rămâne dosar. În ambele cazuri, algoritmul a câștigat. Omul era doar ambalajul.
Și totuși, ce m-a impresionat nu e CV-ul lui laminat.
Nu vila. Nu ONU-ul de carton. E prostimea din fața DIICOT.
O sută de inși, maxim. Stadion de buzunar. Scandau ca la derby, dar fără echipă, fără minge, fără creier încărcat: „Georgescu nu uita, poporul e cu tine!”
Poporul, în varianta asta, era o turmă de băutori de week-end cu IQ mai jos de low and down.
Fără ochi de chinezi, da — dar cu craniu de gorilă de munte, spate argintiu, frunte de parcare.
Oameni care arată de parcă evoluția s-a oprit la pauză și a uitat să revină.
Asta e scena. Nu revoluție. Nu popor. O adunătură care a confundat arestarea cu ofsaidul.
Urlă „poporul e cu tine” în timp ce poporul real e la muncă, la coadă, la factură, la copil.
Ei sunt fanclubul.
Ciorba caldă a mitului. Tipii care cred că un sinecurist de protocol e dac liber pentru că a zis „energie” pe TikTok și a clătinat din cap ca un preot de circ.
Ironia e grasă. Îl aplaudă pe omul care a mâncat o viață din stat, ca să-l scape de stat.
Îi zic „al nostru” unui tip care a stat 11 ani la Viena și a colecționat funcții ca alții colecționează capace.
Îl apără de DIICOT oameni care n-ar putea explica ce e DIICOT fără să se încurce în „ăla cu mascații”.
Suta aia nu e România. E fundalul. Extrații. Figuranții plătiți în bere și în iluzie.
Gorile de galerie, pieptul gol de idei, spatele argintiu de soare și de slogan.
Scandau ca să se audă ei, nu ca să-l salveze pe el. El e scuza. Ei sunt spectacolul.
Nu puteam să am, în viața vieților mele, un noroc așa de antropolog.
Să stai în fața DIICOT și să vezi atâtea specii în mișcare browniană.
Nu protest. Nu miting. Un safari urban. Orezărie de cranii.
Aveai acolo subspecii. Gorila de munte cu spate argintiu, variantă de asfalt.
Australopithecus cu vuvuzeaua. Homo TikTokus, care nu articulează idei, articulează refren.
Tipul care urlă „poporul e cu tine” dar se uită în telefon să vadă dacă s-a filmat.
Tipul care ține pancarta strâmb pentru că în cealaltă mână are o sticlă.
Tipul care arată de parcă i-a crescut fruntea înapoi, din economie de material.
Ca antropolog, e jackpot. În loc de fosile, ai exemplare vii.
În loc de muzeu, ai trotuar.
În loc de catalog, ai scandare. „Georgescu nu uita” — și Georgescu, dacă avea urechi bune, auzea nu poporul, ci un cor de neanderthalieni care au descoperit Bluetooth-ul.
Trei luni am tot arătat, matematic, exact șarlatania de mai sus: absență de semnal public, prezență de infrastructură, decuplare între pompă și căutare, detonare târzie.
Codul e public, pe GitHub, de luat, de rulat, de replicat secundă cu secundă.
Dacă ANCOM, DNSC și cine mai păzește unui cu PowerPoint vor, pot să-l pună la dosar mâine.
Sper, în continuare, că o fac. Data nu e opinie. E anomalie. Iar sistemele noastre de monitorizare s-au trezit că alegerile s-au mutat în camere fără geam, unde o comunitate poate consuma, se poate radicaliza și poate vota fără ca restul țării să audă ușa.
Și ultrasul de la peluză îi calcă, în curând, pe urmele lui Maduro. Nu din strategie.
Din gravitație. La IQ-ul ăla nu există variantă în care să nu calce pe bec.
E ca și cum ai da unei gorile de munte o grenadă și un slogan și l-ai ruga să „țină linia”.
Nu e nevoie de geniu ca să cazi. E nevoie doar de suficient slogan și insuficient creier.
24 - septembrie - 2026
