Îmi amintesc un roman în care un tânăr ziarist de investigație se întoarce acasă în garsoniera sa dintr-un cămin de nefamiliști din România în care totuși îl așteaptă o blondă inefabilă, o tânără femeie sofisticată pe care a întâlnit-o la o petrecere și care a rămas suprinzător alături de acest ziarist care abia avea bani de țigări după slujba lui de gazetar. Toate anchetele lui istovitoare, cu toate orele suplimentare îi dau un trai anost într-o cambuză dintr-un ghetou comunist. Dacă nu ar fi iubit, chiar nu ar fi avut ce să spună despre existența lui. Când intră în bloc, clădirea îl învăluie cu o aură de mirosuri. El nu știe că iubita lui deja l-a părăsit lăsându-i un bilet de câteva cuvinte. Primul miros distinct este cel al unui cămin de bătrâni, un amestec mizer de piramidoane fierte și pansamente uzate, mirosul unei ființe care se pregătește să moară. Dar cel mai solid miros din această paletă a odorii existențiale este cel al cartofilor prăjiți, mâncarea săracului de dinainte de 1989 în România, un miros atât de puternic încât el devine structural, se strecoară în tencuiala clădirii, în substanță. Am mai întâlnit această metaforă a mirosului structural pur românesc într-o proză din „Densant 83”, o antologie îngrijită de Ovid Crohmălniceanu, incredibilă pentru că a adunat prozatori foarte talentați care reușeau să creeze sentimente estetice din peisajele de cartiere gri, anoste, comuniste, cu bănci scorojite, aruncate aiurea în spatele blocurilor gri care sunt mai înalte la șosea, vorba cântecului, să nu se vadă foamea, o foame apolicaptică a celui mai sărac popor din Europa. Într-una dintre acele proze din „Desant…” cred că se numea „Întâlnirea”, ea se întoarce pe neașteptate în oraș după cinci ani să-l vadă pe el și să mai întrebe de copil. Când intră în bloc realizează că nimic nu s-a schimbat în toți acești ani și asta aduce o notă sinistră locului. Venind de la gară observă cât de mult s-a construit, el crede că s-a dărâmat și mai mult, numai el locuiește într-o clădire neschimbată, într-o hardughie în care mirosul de țigară proastă a intrat în tencuială. Nimic nu s-a schimbat, poate în afara lui a cărui coloană vertebrală a deviat un pic într-o parte astfel încât atunci când merge dă impresia că târăște un geamantan mai greu. Nimic nu s-a schimbat. De când sunt eu aici, vorba cântecului, nimic nu s-a schimbat.
Pur și simplu asta mi-a arătat Călin Georgescu – în România nimic nu s-a schimbat – mirosul de cartofi prăjiți este încă în temelia sistemului. Nu mi-a venit să cred că m-am trezit azi dimineață, am avut sentimentul că am deschis ochii după un dezastru, după o explozie nucleară și trebuie să mă mișc acum în rămășițele concrete ale unei lumi care nu-mi aparține. Am făcut o grămadă de calcule aseară, am analizat o grămadă de soluții posibile, dar toate aceste calcule îmi par acum ca niște castele din cuburi în jocurile de copii. Pur și simplu am sentimentul unei nimiciri. Poate dac-am fi ieșit în stradă cu alt sentiment, cu sentimentul ori la bal ori la spital, dacă ne-am fi aruncat hainele de pe noi înspre cordoanele de jandarmi, dacă am fi dat foc la zdrențe, dacă am fi paralizat țara într-o grevă generală, dacă suveraniștii ar fi reușit să câștige sprijinul sindicatelor, poate atunci am fi reușit să alegem un președinte. Incredibil, nici nu a depus jurământul și deja avem un președinte istoric.
Am sunetul acestei explozii în urechi, încă totul este foarte aproape, nu-mi dau seama cum o să mă mai orientez în lumea asta atât de confuză, cu atâtea perdele de fum, cu atâția mâncători profesioniști de căcat care se prezintă drept analiști politici, sociologi, statiscieni, consilieri, formatori de opinii, prezentatori TV, comentatori, vedete de televiziune, adică oameni care se văd la televizor. Toate aceste figuri hidoase și mizere pe care eu le-am crezut statui clasice dintr-o grădină ruptă din junglă, dintr-un cosmos rupt din haos, dintr-o minimă ordine, dintr-o minimă civilizație. Nu-mi vine să cred, nu-mi vine să-mi aud propria voce. Sunt mulțumit totuși, ca un om dependent de știri, avid de actualitate, de istoria clipei, c-am reușit în sfârșit să nu mă mai uit la televizor. Sunetul asta de explozie nucleară a intrat și el în temelia, în tencuiala zidurilor. Totul este fals în momentul acesta, totul nu are nici un sens, tot ce se va întâmpla pe scena politicii românești, tot acest balet mecanic care trage pe sfoară destinele românilor este absurd și nu are cum să învingă pentru că eu refuz, refuz să trăiesc într-o astfel de societate. Cu fiecare clipă însă am sentimentul că lucrurile nu vor rămâne așa. Nu mor caii când vor câinii. Într-o lume în care izbândește răul, nu se poate viețui nici măcar în imaginație. În cea mai neagră distopie, răul nu poate izbândi decât vremelnic. Echilibrul lumii este lumina, nu întunericul. Lucrurile nu pot rămâne așa, nu pentru că eu vreau asta, nu pentru că ține de mine, de voința mea, de libertatea mea de a alege, ci pentru că nu au nici un fel de echilibru. La un moment dat sistemul va avea nevoie de noi, pentru că lumea acum dezvăluită de Călin Georgescu dă să cadă, paradoxal este încă în picioare dar într-o iminentă prăbușire.
