Într-o țară unde marile reforme se nasc pe colțul mesei, cineva a venit cu ideea „salvatoare”: mărim norma profesorilor cu două ore.
Simplu, curat, eficient… pe hârtie. Ca și cum ai adăuga un nasture la haină și i-ai spune croitorului că e un costum nou, de gală. Doar că aceste două ore nu se lipesc în mod cuminte la finalul zilei. Ele intră în orar ca un fir tras dintr-un pulover: tragi puțin și începe să se desfacă tot. Clasele se rearanjează, suplinitorii dispar, posturile se subțiază. Profesorii, în loc să fie colegi, ajung competitori pentru ore. Cancelaria începe să miroasă a sală de ședință cu aer greu.
Ministerul îi spune elegant „optimizarea resurselor umane”. Pe teren are un nume mai scurt: haos.
Și cum un necaz nu vine niciodată singur, s-a pus și cuțitul pe bursele elevilor. Argumentul oficial: „echilibrare bugetară”. Traducerea liberă: tăiem de la elevii care abia își plătesc drumul spre școală, masa caldă sau singura motivație financiară care îi mai ținea aproape de clasă.
Iar cireașa de pe tort este reforma programelor școlare. Se vorbește solemn despre „reducerea analfabetismului funcțional”, dar în practică „simplificarea” se traduce prin tăierea a tot ceea ce este complex, formator, provocator. Se păstrează doar strictul necesar, cu manuale subțiate și lecții care nu mai cer nici gândire critică, nici creativitate. „Specialiștii” care le scriu? Sigur, competenți – dar nu este clar dacă își mai amintesc cum arată o oră la clasă, în carne și oase, nu în Excel.
Profesorii au mai mult de muncă, mai puțin timp de pregătire și mai puțină energie. Părinții vor descoperi că în spatele „reformei” se ascunde o scădere a calității educației. Elevii sunt încă în vacanță și habar n-au că, la întoarcere, vor găsi școala cu șuruburile deja slăbite.
Și efectele nu sunt doar pe hârtie. Profesorul obosit duce tensiunea acasă. Elevul confuz o răspândește în clasă. Părintele nemulțumit o aduce la ședințe. Și încet, fără scandal public, atmosfera se îngreunează, în timp ce toată lumea se întreabă: „De ce nu mai merge nimic?”.
Soluțiile nu ar fi un mister:
– Investești în pregătirea profesorilor, nu le pui două ore în plus ca să le testezi rezistența.
– Scrii programele cu oamenii care predau zilnic, nu doar cu cei care semnează rapoarte.
– Cauți bani acolo unde se risipesc, nu în buzunarul profesorului sau în ghiozdanul elevului.
Dar acestea presupun răbdare, voință și asumare. Cu mult mai ușor anunți „Două ore în plus” decât să recunoști că problema este veche, mare și ignorată ani la rând.
Deocamdată, profesorii încă rezistă, părinții încă speră, iar elevii încă nu știu. Dar ceasul ticăie.
Când ultimul șurub va fi scos, nu vom mai întreba „cine a făcut asta?”, ci „de ce am lăsat să se întâmple?”.
Profesor AGAFIȚEI DANIELA
