Mult timp a fost prezentată ca un act de trădare sau de capitulare rușinoasă. În realitate, a fost o decizie luată într-un moment-limită, când statul român se afla la un pas real de dispariție.
La începutul lui 1918, România era complet izolată. Rusia ieșise din război după Revoluția bolșevică, frontul de est se prăbușise, iar armata română rămăsese singură în fața Puterilor Centrale. Muntenia era ocupată, Bucureștiul pierdut, economia paralizată, iar rezervele de hrană și muniție erau aproape inexistente. Alternativa nu era continuarea luptei, ci ocuparea totală a Moldovei, capturarea guvernului și a regelui și transformarea României într-un teritoriu controlat direct de Germania.
În acest context, regele Ferdinand l-a numit prim-ministru pe Alexandru Marghiloman, cunoscut pentru orientarea sa conservatoare și pentru relațiile sale cu Germania. Nu pentru că îl agrea, ci pentru că era singurul care putea negocia. Marghiloman nu a fost ales să salveze onoarea, ci să salveze statul.
Pacea semnată la Buftea și apoi la București a fost dură. România pierdea teritorii, era obligată la concesii economice masive și accepta condiții umilitoare. Dar documentul avea un scop precis: câștigarea timpului. Statul român rămânea în picioare, armata nu era desființată, administrația nu era dizolvată, iar regele nu abdica. România supraviețuia, chiar și mutilată temporar.
Un detaliu esențial, adesea ignorat, este că regele Ferdinand nu a ratificat pacea. A lăsat-o într-o zonă juridică ambiguă, exact pentru a putea reveni asupra ei când contextul internațional se va schimba. Iar Marghiloman știa acest lucru. Semnătura lui era una politică, nu una definitivă.
Câteva luni mai târziu, în toamna lui 1918, Puterile Centrale s-au prăbușit. Germania a cerut armistițiul, iar România a reintrat în război de partea Antantei. Pacea de la Buftea a devenit nulă. Statul român, pe care Marghiloman îl ținuse în viață în cele mai negre luni, a putut participa la negocierile care au dus la Marea Unire.
Ironia istoriei este că același Marghiloman care a semnat pacea cu inamicul a fost și omul sub mandatul căruia Basarabia s-a unit cu România, în 27 martie 1918. Fără continuitatea statului, fără acel „răgaz rușinos”, acest act ar fi fost imposibil.
Decizia lui Alexandru Marghiloman nu a fost una eroică, ci una lucidă. Nu a fost o decizie pentru glorie, ci pentru supraviețuire. A ales să fie judecat prost de contemporani, pentru ca România să mai existe ca stat atunci când istoria avea să ofere o a doua șansă.
Este una dintre acele decizii care arată că, uneori, patriotismul nu arată bine în manuale. Dar fără el, manualele nu ar mai fi existat deloc.
29 - decembrie - 2025
