Hai să ne înțelegem din start, pentru ca apoi, când, forțați de împrejurări, vom ajunge la mediator, să devorăm toți eclere, tiramisu și să spunem bancuri ieșite din comun: nu sunt specialist în volei, nu mi-s expert nici măcar în propria-mi viață, dar fug cu disperare și de unii, și de alții. Altfel, zilnic mai învăț câte ceva, inclusiv de la cititori. Prin urmare, dacă o anumită cronică nu are abordarea exhaustivă la care te așteptai, ai libertatea să migrezi spre gazetele care, lângă scorul meciului X din disciplina Y, îți anină și o poză lipsită de fir epic și de toate firele textile. Aici e altfel de tarla.
Ca să intru direct în pâine, Daniel Chițigoi, un copil-minune al voleiului masculin de la noi, n-a jucat din cauza unei probleme de ordin medical cu Polonia, țară în al cărei super-campionat activează de aproximativ doi ani. Mai ales într-un meci cu numărul 1 mondial, când apa îți izvorăște de peste tot în barcă, încerci orice soluție, chiar și pe cele fanteziste. Pe selecționerul Sergiu Stancu îl știu foarte bine. Îi este foarte dragă viața, așadar – dacă ar fi avut ocazia – l-ar fi zburat și pe Chițigoi în teren. N-am fi învins vicecampioana mondială, însă măcar s-ar fi schimbat gustul înfrângerii.
Cu Olanda, l-am văzut la treabă și pe acest puști talentat. Chiar a schimbat cursul jocului și l-a obligat pe selecționer să-l țină cât mai mult de pază pe extremă. Cu 9 puncte ale sale, a fost al treilea în clasamentul eficienței în joc, ceilalți băieți care ne-au dus în buza prelungirilor fiecărui set fiind Bela Bartha, cu 14 puncte, Rareș Bălean, cu 12, Adi Aciobăniței și Mircea Peța, cu câte 6. Statisticile sunt și pe site-ul oficial al Mondialului din Filipine, asta mai puțin contează – important este care dintre suporteri postează primul mesaj prin care oferă toate explicațiile posibile și soluțiile pentru următoarele 17 sezoane de Europene, Jocuri Olimpice, Golden League și ce-o mai oferi bun de tocat Federația Internațională.
Chiar mă gândeam cum ar fi fost ca în ’94, la Cupa Mondială de fotbal, compania Meta-Facebook – de-ar fi existat – să-și fi ținut serverele pe la noi, pe Dâmbovița. Ar fi plesnit de rușine, ar fi ieșit singure din priză cu numele de cod Florin Prunea. Dar mai bine că social-media părea pe atunci doar o sintagmă de dânșii inventată, vorba poetului.
Altfel, da, naționala care ne ține pe o hartă importantă a sportului planetar are un joc perfectibil și, numai din reglarea unor mici detalii, poate că s-ar fi calificat în optimile de finală. Să pierzi cele 3 seturi doar la limită, adică să suspini la numai șase puncte distanță de un adversar mai puternic, dar pe care ai sperat să-l dai la o parte din cursa pentru faza următoare, e mai dureros și decât dacă ai fi ratat seturile la 10-15 mingi diferență. Bine, poate nu e întâmplător nici faptul că un ins oarecare chiar din Țările de Jos, Niels Klapwijk, câștiga în bună măsură pe baza calităților sale două campionate la rând în România. Cu Arcada Galați. Nu-mi aduc aminte de un altul care să ducă atât de mult o competiție internă în spate.
N-o fi de talia vicecampioanei mondiale, dar nici Olanda nu e adusă direct de la arat. Sau de pe plajă, ca Danemarca, în 1992, ca să consum și eu acest clișeu măcar insuportabil, dacă nu penal în toată regula. Cu Ahyi și Plak, care servesc ca lansatoarele de ghiulele, adversarii noștri de astăzi au știut să-și țină nerăbdarea în frâu. Să nu-și dea zenul la box sau greco-romane în primele două seturi, când România prindea viteză pe un derdeluș imaginar, dar al naibii de spectaculos. 7-2 a fost de fiecare dată, însă distanța n-a putut fi păstrată. În loc să fie ai noștri liniștiți și să întindă coarda presiunii peste nordici, elevii lui Stancu au forțat excesiv, de aici și cele aproximativ 20 de servicii care au șifonat fileul sau și-au risipit alicele dincolo de tușe.
Abia în manșa de final, pe care ne-am fi dorit-o de relansare, au venit și tricolorii din urmă. Mai puține erori și un tot mai cinstit „acum ori niciodată”, cam ca la imn. De la 20-23, 23-23, numai că în aceste momente voleibaliștii pregătiți de un britanic, Joel Banks, își puseseră mănuși de catifea. Parcă lucrau și cu penseta. Nicio bruscare, niciun deranjament energetic, numai lovituri chirurgicale. Astfel, ne-au extirpat orice șansă de a ne prelungi sejurul în Pacific. Mai avem un joc cu Qatar miercuri dimineață, înainte de prima cursă convenție. Poate ne va inoportuna atunci victoria.
Oricum, după 43 de ani fără ai noștri la Mondialele de volei-băieți, când vezi în ce săli cât un oraș intră și echipa României, te crucești realmente! La noi, în Divizia A1, încă se joacă cu gratii pe margini, de ca și cum se merge cu voleiul la zoo, și, fără o preluare de top, deranjezi tavanul ca pe vecinul care chefuiește în noaptea de marți spre miercuri. Ah, să nu uit – la doi metri de teren mai găsim calorifere de pe vremea lui Nea Nicu. Așadar, din toată inima le mulțumesc acestor băieți pentru noua experiență. Printre altele, iată, ne dau șansa să tăvălim cronicile și prin arome exotice.
➜ Cronică de Dănuț Lungu
18 - septembrie - 2025
