Există Campionate Mondiale pe care le ții minte pentru goluri. Pentru jucători. Pentru naționalele-surpriză. Pentru emoția care reușește să oprească lumea în loc timp de 90 de minute.
Și apoi există Mondialul din 2026. Un Mondial la care, sincer, am avut de multe ori impresia că am urmărit mai mult tot ce se întâmpla în afara terenului decât fotbalul în sine.
În loc să vorbim despre faze spectaculoase, am ajuns să discutăm despre controale la frontieră, despre jucători blocați de proceduri administrative, despre verificări care au făcut ca unii participanți să pară tratați mai degrabă ca suspecți decât ca invitați la cea mai mare competiție sportivă din lume. FIFA ne spune de ani de zile că fotbalul unește. Eu, la acest Mondial, am simțit exact contrariul.
Apoi a început jocul.
Sau, mai bine spus, ceea ce a mai rămas din el.
Senzorul din minge, prezentat drept o revoluție tehnologică, a ajuns să lase mai multe întrebări decât răspunsuri. Au fost momente în care mulți suporteri au avut impresia că tehnologia apare doar atunci când convine, iar încrederea într-un sistem care ar trebui să elimine controversele a început să se clatine.
VAR-ul trebuia să aducă dreptate. În schimb, a reușit din nou să împartă lumea în două. Faze aproape identice judecate complet diferit. Penalty-uri care într-un meci se acordau, iar în altul nu. Cartonașe explicate doar de cei care le-au arătat. Iar milioane de oameni au rămas cu aceeași întrebare: dacă nici cu atâta tehnologie nu mai știm ce este corect, atunci cine mai înțelege regulile?
Dar poate cea mai mare dezamăgire a fost alta.
Am avut senzația că fotbalul a trecut pe locul doi.
Pauze de hidratare transformate într-un element NBA. Finala cu show la pauză, copiat după Super Bowl. Ceremonii interminabile. Efecte speciale. Marketing la fiecare pas. Parcă fiecare minut trebuia vândut, monetizat și împachetat pentru televiziune.
Nu spun că spectacolul este rău.
Spun doar că, pentru mine, într-o finală de Campionat Mondial, spectacolul ar trebui să fie fotbalul.
Fotbalul s-a născut pe maidane. Pe terenuri de pământ. În cartiere. În locurile unde un copil uită de toate atunci când lovește o minge. Acolo s-a născut emoția care a făcut acest sport atât de iubit.
Iar aici probabil voi supăra multă lume.
Pentru mine, Argentina fără Messi este o echipă foarte bună, dar nu una care să inspire aceeași magie. În schimb, ceea ce m-a deranjat a fost altceva. De la primul până la ultimul meci, am avut impresia că unii jucători au ales intimidarea înaintea fotbalului. Provocări, gesturi inutile, conflicte permanente și o agresivitate care, în multe momente, a depășit limitele rivalității sportive.
Argentina pe care am admirat-o era cea a lui Maradona. A lui Batistuta. A lui Zanetti. A lui Verón. A lui Aimar. A lui Sorín. A lui Messi. Era echipa pe care o respectai pentru talent, pentru pasiune și pentru fanii ei incredibili.
La acest Mondial, eu am văzut o altă imagine. Una în care bullying-ul, intimidarea și scandalul au ajuns să ocupe prea mult spațiu.
Poate că alții au văzut un Campionat Mondial extraordinar.
Eu, nu.
Eu am rămas cu sentimentul că fotbalul a fost împins în plan secund și că spectacolul, controversele și interesele au devenit personajele principale.
Iar când s-a tras linie, n-am avut senzația că am asistat la cea mai frumoasă lună din fotbal.
Am avut senzația că am fost păcăliți. Și că, undeva pe drum, cineva ne-a furat exact ceea ce făcea Campionatul Mondial atât de special: fotbalul.
23 - iulie - 2026
