A trăit cu bocancii în noroi și cu ochii în cer. A scris despre Moldova profundă, despre codrii care te înghit și te restituie altul, despre oamenii aspri și duioși ai Carpaților de Răsărit. Și totuși, Calistrat Hogaș a murit aproape singur, cu manuscrisele nevândute, într-o țară care nu știa încă să-și prețuiască drumeții solitari.
POVESTEA LUI ESTE UN PARADOX DUREROS:
Un om care a iubit România mai mult decât aproape oricine altcineva în literatura sa — cu picioarele, cu plămânii, cu fiecare celulă a trupului — a fost redescoperit abia după moarte. Un magistrat cu robă și dosar, care în vacanțele de vară se transforma în rătăcitor al munților, lăsând în urmă paginile cele mai vii, mai calde și mai autentice din proza română a începutului de secol XX.
Acesta este Calistrat Hogaș. Și aproape nimeni nu mai vorbește despre el.
COPILĂRIA:
S-a născut în 1847, la Tecuci, în Moldova de mijloc, un oraș de câmpie cu praf și căruțe, departe de munții pe care îi va iubi toată viața. Familia era de condiție modestă, dar suficient de stabilă încât să îi permită o educație serioasă. A urmat cursurile Liceului Național din Iași, unul dintre cele mai vechi și mai prestigioase licee din Moldova, o instituție care formase deja generații de intelectuali români în spiritul pașoptist și al renașterii naționale.
Iașul acelei epoci nu era orașul adormit pe care îl vom întâlni în alte povestiri. Era un centru fierbinte, cu dezbateri literare în cafenele, cu societăți culturale, cu junimismul lui Titu Maiorescu abia ridicând steagul rigorii estetice față de patriotismul zgomotos dar superficial al epocii. Tânărul Hogaș a respirat acest aer și l-a transformat, cu anii, în ceva al lui — o iubire pentru frumusețea concretă, observabilă, palpabilă, nu pentru abstracțiunile glorioase.
Nu a căutat glorii literare în tinerețe. A ales dreptul și magistratura. O alegere solidă, previzibilă, onorabila. Și totuși, în el ardea ceva ce dosarele și sentințele nu puteau stinge.
MAGISTRATUL CU TOLBA ÎN SPATE:
Decenii la rând, Calistrat Hogaș a purtat două vieți în același trup. În timpul anului, era judecător și profesor, un funcționar al statului român, un om al regulilor scrise și al ierarhiilor respectate. Și-a desfășurat activitatea în mai multe orașe din Moldova — la Piatra Neamț, la Roman, în preajma acelui arc carpatic care îl chema cu o forță pe care el însuși nu o putea explica rațional.
Dar în lunile de vară, când sesiunile judecătorești se închideau și birocrația își lua vacanța, Hogaș dispărea. Lua o tolbă simplă, bocanci buni, poate o pătură, puțin merinde și pornea singur — sau aproape singur, uneori cu câte un camarad ocazional — în munții Neamțului, ai Moldovei, ai Bucovinei.
Aceste drumuri nu erau excursii organizate. Nu existau pe atunci trasee marcate, cabane amenajate sau ghizi plătiți. Hogaș intra pur și simplu în sălbăticie, dormea în colibe de ciobani sau sub cerul liber, mânca ce găsea sau ce cumpăra cu câțiva bani de la stâne izolate, traversa pâraie învolburate, urca abrupturi fără cale bătătorită. Un om al legii care, o dată pe an, se supunea exclusiv legilor naturii.
Din aceste drumuri s-a născut literatura lui. Nu la birou, nu din cărți, nu din imaginație pură — ci din noroi real, din ploaie reală, din oboseală reală și din oameni reali pe care i-a întâlnit și cu care a stat de vorbă ore întregi la focul de tabără sau în umila gospodărie a vreunui mocan de la munte.
PE DRUMURI DE MUNTE — CARTEA CARE A VENIT TÂRZIU:
Mult timp, Hogaș a scris în sertar. Sau mai precis: a scris pentru reviste literare, uneori, dar fără să transforme acele texte în volume. Există în istoria literaturii române o serie de scriitori care par să nu-și fi dat seama — sau să nu fi vrut să-și dea seama — că ceea ce produc depășește categoriile modeste în care se încadrau ei înșiși.
Hogaș a publicat fragmente și schițe în publicații ale vremii, dar marele public nu l-a descoperit în timpul vieții cu adevărat. Abia în 1914, deci la vârsta de 67 de ani, a apărut primul volum consistent din opera sa, Pe drumuri de munte, urmat de În Munții Neamțului. Sunt cărți de proză descriptivă și narativă în același timp — nu romane, nu nuvele clasice, ci ceva mai greu de catalogat și tocmai de aceea mai rar celebrat: memorii de drum, portrete umane, peisaje scrise cu o precizie și o căldură pe care proza română de la 1900 le arăta rar.
Critici literari de mai târziu, printre care George Călinescu în monumentala sa Istorie a literaturii române, l-au plasat pe Hogaș într-o tradiție a descrierii naturii moldave care include și pe Ion Creangă, dar cu o sensibilitate mult mai cultivată, mai europeană, mai atentă la detaliul plastic. Nu folclorul îl interesa pe Hogaș, ci omul concret din fața lui — ciobanul ostenit, călugărul de la schit, hangița cu privire scrutătoare, băiatul de la stână care privea cerul cu aceeași seriozitate cu care un filosof privea un tratat.
PROZA LUI — DE CE ESTE UNICĂ:
Ca să înțelegi de ce Hogaș merită să fie recitit azi, trebuie să înțelegi ce făcea el diferit față de contemporanii săi.
În literatura română de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, natura era adesea un decor — un fundal frumos pentru pasiunile omenești, pentru conflictele sociale, pentru mesajele patriotice. La Hogaș, natura este personaj. Muntele moldav nu decorează acțiunea; el este acțiunea. Ploaia nu cade ca simbol — cade cu greutate reală, udă straiele, transformă cărările în șiroaie, schimbă starea de spirit a drumeților în mod concret și documentat.
Scriitorul folosea o limbă română bogată, cu inflexiuni arhaice și regionalisme moldovene, dar fără pedanterie — cu naturalețe, cu umor fin, cu o ironie blândă îndreptată adesea spre el însuși. Știa că e un om de birou care se îndreaptă spre munte, știa că obosește, că mai și cade, că uneori plânge după un acoperiș și o mâncare caldă. Nu-și construia o imagine eroică. Asta îl face extraordinar de modern.
Un pasaj celebru din Pe drumuri de munte — parafrazat, nu citat din memorie, căci textul exact merită regăsit în ediția sa originală — descrie cum autorul, blocat de furtună pe un versant al munților Neamțului, găsește adăpost la o stână și petrece noaptea cu ciobanii, ascultând poveștile lor despre lupi, despre vreme, despre Dumnezeu. Nu există morală explicită. Există prezență. Omul acolo, în acel moment, în acel loc precis din România profundă.
ACEASTA ESTE CHEIA: Hogaș a documentat o lume care dispărea chiar sub ochii lui. Civilizația pastorală carpatică, cu stânele ei, cu drumeagurile ei, cu obiceiurile ei milenare — el a prins-o înainte ca modernizarea să o șteargă. Fiecare pagină a lui e și un document etnografic, și o operă literară, și o mărturie personală. Trei în una.
SFÂRȘITUL ȘI UITAREA:
Calistrat Hogaș a murit în 1917, în plin război mondial, pe când România era sfâșiată de ocupație germană și retrasă la Iași cu Curtea Regală, cu Guvernul, cu sutele de mii de refugiați din Muntenia. A murit la 70 de ani, în vremuri de cataclism național, și prăbușirea unui scriitor vârstnic cu notorietate limitată nu a putut să fie observată de o lume aflată în flăcări.
Nu a existat un cortegiu mare, nu au existat discursuri funebre sonore, nu a existat o pagină de gazetă cu titluri de doliu național. Hogaș s-a stins tăcut, așa cum trăise — în margine, cu demnitate, departe de focul reflectoarelor literare ale Bucureștiului sau ale Iașului festiv.
O ironie sumbră: în același an în care Hogaș murea, România intra în cea mai cumplită perioadă a Marelui Război, pierzând Dobrogea, Muntenia, cu Iașul înghesuit și bolnav de tifos. Poate că nimeni nu mai aveva răgazul să-l plângă pe un scriitor de drumuri montane.
DUPĂ MOARTE — REDESCOPERIREA PARȚIALĂ:
George Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, publicată în 1941, i-a acordat lui Hogaș o analiză serioasă și a fixat locul său în canon. Asta a ajutat enorm — Călinescu era autoritatea absolută în materie de ierarhii literare românești, iar un loc în cartea lui însemna existență garantată în manualele școlare.
În perioada comunistă, Hogaș a fost tolerat — proza lui descriptivă, fără dimensiuni politice explicite, fără aristocrați răi sau burghezi exploatatori, nu oferea prea mult material pentru rescrierea ideologică, dar nici nu deranja. A rămas în programa școlară, citat politicos, onorat abstract, citit superficial.
Ceea ce s-a pierdut, în schimb, este tocmai dimensiunea lui cea mai valoroasă: Hogaș ca martor. Ca om care a mers cu picioarele prin România rurală de la 1880-1910 și a lăsat o hartă literară a acelei lumi. Această dimensiune nu se predă ușor la școală. Nu produce un singur mesaj clar, o morală simplă, un erou și un dușman. Produce complexitate, nuanță, prezență.
CE ÎNSEAMNĂ HOGAȘ AZI:
Trăim într-o epocă în care toată lumea drumeșește. Există trasee marcate, aplicații GPS, bocanci tehnici din materiale pe care Hogaș nu le-ar fi putut imagina, grupuri de Facebook cu zeci de mii de membri care postează fotografii din vârfuri de munte. Există o întreagă industrie a reconectării cu natura, a escapismului muntos, a detoxifierii digitale prin altitudini.
Și totuși, nimeni — sau aproape nimeni — nu-l mai citește pe omul care a inventat, în literatura română, drumeția ca act spiritual și literar simultan.
Hogaș nu urca munții pentru fitness sau pentru fotografii. Urca pentru că simțea că acolo, în sălbăticia Neamțului sau a Bucovinei, întâlnea ceva esențial despre sine și despre țara lui. O Românie fără discursuri, fără tribune, fără programe politice — o Românie de piatră și apă și om simplu care trăia cu veacuri în urmă, neștiutor că va dispărea curând.
Fiecare pagină scrisă de el este o întrebare pusă timpului: ce rămâne dintr-un loc când locul se schimbă dincolo de recunoaștere? Ce rămâne dintr-un om când omul e uitat?
Răspunsul lui Hogaș, prin simpla existență a cărților sale, este acesta: rămâne cuvântul, dacă cineva are grijă să-l păstreze aprins.
Un magistrat care a iubit legea, dar a iubit și mai mult munții. Un scriitor care a scris târziu și a murit discret. Un martor al României profunde de la cumpăna veacurilor XIX și XX, care s-a dus singur, pe jos, să vadă ce suntem cu adevărat atunci când nu ne mai uită nimeni.
Dacă l-am uita complet pe Hogaș, am uita și un fragment dintr-o Românie care nu mai există — și asta ar fi, poate, pierderea cea mai tăcută și cea mai ireversibilă dintre toate.
Tu ai auzit vreodată de Calistrat Hogaș? L-ai citit la școală sau acasă? Scrie în comentarii — și distribuie această poveste ca să nu dispară un alt nume din memoria noastră colectivă. Apreciază pagina pentru mai multe povești adevărate din istoria și literatura română.
SURSE: George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Fundației Regale, 1941 — capitolul dedicat lui Calistrat Hogaș · Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte, prima ediție 1914, reeditat de Editura pentru Literatură, 1963 · Dicționarul general al literaturii române, coordonat de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, 2004-2009, vol. III · Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, 2008 — secțiunea proza de călătorie și memorialistică
1 - octombrie - 2026
