Cuvântul glajă provine din limba germană, mai exact din substantivul Glas, care înseamnă butelie de sticlă, sticlă de lampă sau geam.
Termenul a intrat în limba română sub influența pronunției săsești din Transilvania, Glues. În anumite sate din zona Sibiului sau Bistriței diftongul u-e poate suna mai aproape de Gloas sau Glos.
În vorbirea curentă regională, sașii foloseau termenul Glues atât pentru materia primă, sticla, cât și pentru obiectul din care se bea dintr-un obiect de sticlă, adică paharul.
De la vechea pronunție săsească provine termenul arhaic ardelenesc glajă cât și al meseriei de glăjar, sticlar, sau cel de glăjărie, sticlărie.
Primii sticlari din spațiul intracarpatic sunt atestați în Cluj, începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea. La 1573, principele Ștefan Bathory l-a trimis pe venețianul Alessandro Morosini
la sticlăria de la Râșnov, pentru a-i învăța pe meşterii instalați deja acolo, proveniți din regiunile germanice, să fabrice ochiuri de sticlă pentru geamuri.
Până atunci, ochiurile de geamuri erau confecționate din bășici de porc umflate ca baloanele și zvântate sub streașină, după care erau întinse pe rama ferestrelor.
Ele au fost folosite în Maramureș până după cel de Al Doilea Război Mondial. În anii ’60, bunicii mei încă mai aveau la o fereastră din cuhe, bucătărie, un ochi de geam din bășică de porc.
Lumina difuză care pătrundea prin el era de culoarea chihlimbarului, iar interiorul casei duhnea a urină de porc. În timpul iernii bășica se înmuia de la gerul de afară și ceda după Bobotează.
Porcul tăiat de Ignat livra materia primă pentru următorul geam. După ce bășica era zvântată sub streașină, era mutată în casă sub grindă și aștepta să-i vină rândul.
În fine, lucrurile au evoluat cu totul altfel în Transilvania și la 1619 principele Gabriel Bethlen a adus la Porumbacu de Sus meșteri sticlari din Murano, care au aprovizionat curtea princiară post-renascentistă de la Făgăraș cu produse de glăjărie.
Glăjăria de aici a funcționat până la 1892 și a produs cupe, flacoane, căni, pahare și farfurii, inclusiv din sticlă colorată sau opal care imitau porțelanul.
Glăjăria de la Arpașul de Sus este atestată la 20 iulie 1715 într-un document din arhivele familiei Teleki, care îl menționează pe Stephan Joan, cu titlul de „sticlarul Domniei Sale”.
Meșteri sticlari de aici proveneau din Silezia, Moravia și Boemia. Existența acestei fabrici a avut un impact uriaș asupra dezvoltării meșteșugului picturii de icoane pe glajă în satele din Țara Făgărașului.
Glăjile sau foile de sticlă sunt adesea pline de imperfecțiuni și bule de aer. Savu Moga și Matei Țimforea sunt primii maeștri iconari din acest ținut.
În Crișana, Banat, Maramureș sau Bucovina în loc de glăjărie a fost preluat termenul hută provenit din germanul Glashütte și care desemnează o fabrică de sticlă sau manufactură metalurgică.
Ca toponim îl întâlnim în localitățile bihorene Huta (în maghiară Hutatelep) Huta Voivozi (în maghiară Almaszeghuta și slovacă Stará Huta) sau Șinteu (în slovacă Nová Huta);
Huta (în maghiară Huta) din Cluj; Huta ( în maghiară Csákyújfalu) sau Marca-Huta (în maghiară Márkaszékihuta din Sălaj; Huta-Certeze (în maghiară Lajosvölgy) din Satu Mare.
De cele mai multe ori, meșterii de aici proveneau din Slovacia, precum cei din hutele de la Pădurea Neagră, Pădurea Codrului, Bixad sau Valea lui Francisc.
––––
Icoană pe glajă, Matei Țimforea, Înmormântarea lui Iisus, 1887, Colecția Bidian
4 - iunie - 2026
