Urcam pe serpentinele Solovanului, un deal iconic care își arcuiește pădurile pe latura de miazăzi a orașului, într-o frumoasă după amiază de vară. Sunt zece serpentine în total, primele sunt veșnic înnoroiate, le urci pieptiș, te mai agăți de tufele de alun când șleaurile alunecoase te trag înapoi, până pui piciorul pe serepentina a patra, cu pământul ei ferm, galben pai și pădurea de gorun de un verde adânc care îmbracă dealul până în vârf, unde începe codrul de fag.
Spațiul se desface ca un evantai tot mai larg care scoate la iveală planul îndepărtat al Munțior Maramureșului și Carpaților Păduroși. Din adâncimea orizontului se dezghioacă vârfuri golașe roz și violet, despre care habar nu aveai până atunci că există: Petrosul, Rebra, Menciul, Gutinul Tomnatic, Apșenescul, Hovârla și Brebenescul. Vezi ca în palmă orașul maramureșan Slatină din Ucraina cu dealul ei sterp din dreapta Tisei și instalațiile de extragere a sării, turnul, casa mașinilor și buncărele de stocare. Un tren roșu cu galben alunecă cu mișcări de omidă la baza dealului sterp. Mai jos se întinde Lacul Kunigunda apărut în urmă cu 70 de ani, prin prăbușirea unei mine.
Kunigunda a fost regina Ungariei și soția cneazului Iaropolk al Kievului, despre care legenda spune că ar fi poposit aici în timpul călătoriei spre țara mirelui. Pe cerul pictat cu nori sidefii se înalță dintre case un zmeu. De la cei peste patru kilometri care mă despart de Slatină pare argintiu, peste o lună voi împlini 16 ani și am privirea ageră de vultur. Zmeul s-a ridicat la o înălțime de aproape o sută de metri și s-a oprit în temelia văzduhului. Mâna care l-a înălțat l-a priponit într-un zăplaz. Coada lui veselă se zbate ca zvârluga în apele cerului.
Curenții puternici îl împing când pe o parte, când pe alta, saltă în pripon ca lipanul, se smucește ca mreana vânătă agățată la coropișniță, se zbuciumă ca un clean dungat ridicat din volbura apelor după care se ostoiește. Acum s-a făcut alb, apoi devine gri, după cum trec norii prin fața soarelui. Să tot fie ceasurile patru și umbra s-a mărit. N-am fost niciodată invidios pe lucrurile altuia, sărăcia casei în care m-am născut m-a învățat să construiesc din imaginație castele și împărății, dar mi-am dorit mai mult ca orice din cer și de pe pământ ca zmeul acela să fie al meu.
Toate încercările mele de a confecționa un zmeu eșuaseră. Nu mă pricep la tehnică, însă zmeul de peste frontieră era cel mai fabulos demon la care puteam visa: plutea pe cer așa cum visam adesea că zbor dând din mâini cu ușurința păsărilor. Planam în vis peste oraș, mă ridicam pe deasupra caselor și turlelor bisericilor, apoi aterizam lin în mijlocul unei mulțimi care amuțise și mă privea uluită ca pe promisul care se întorcea din cer.
M-am uitat țintă la zmeu. Am închis ochii o clipă. N-am pronunțat nicio formulă magică, nu mă pricep la așa ceva, nu cred în prostiile astea, dar vă dau cuvântul meu de onoare că zmeul a luat-o razna, împins parcă de o vântoasă de dincolo de lume, a trecut Tisa, a zburat până aproape de malul Izei, după care s-a prăbușit într-o porumbiște, la câțiva pași de câteva femei care săpau cu spinările plecate, în răsadurile de varză și gulii ale gostatului – gospodăria agricolă de stat -, fără să fi văzut nimic.
Am urcat în culmea dealului, am stat cât să-mi satur privirile de priveliștea ca de pe altă lume care ți se deschide din vârful Solovanului, după care am coborât pe la șase seara, am luat-o pe malul stâng al Izei pe Câmpul Negru, am traversat apa pe podul abatorului și am recuperat fără greutate zmeul din porumbiște, când femeile încă săpau de zor, fără să fi observat obiectul pe care îl ridicasem dintre tuleiele mălaiului.
Zmeul era croit dintr-o hârtie îngălbenită de vremuri, groasă, aproape cartonată, întinsă pe un schelet din patru tije de trestie și ea veche, puse în cruce. Pe marginea unei coli era tipărit un text în ungurește, mai mult ca sigur că hârtia fusese decupată dintr-o carte de mari dimensiuni și am putut descifra anul 1902, exact în care se formase Lacul Kunigunda. Am ridicat zmeul și l-am ținut în pripon, legat zdravăn de un stâlp al gardului, mai bine de o săptămână, până l-au înmuiat ploile. Toate încercările mele de a-l reanima, de a usca hârtia aceea veche de când lumea, au eșuat.
Locuiam la două sute de metri de frontiera cu URSS și de la mine până în centrul Slatinii era o distanță de sub un kilometru. Probabil că stăpânul zmeului l-a văzut și i-a recunoscut forma. Pesemne că a suferit în taină, neavând nicio posibilitate să-l recupereze. Între lumile noastre geopolitica adâncise neantul. Toți aveam rude în satele românești de dincolo – neamul Ona din care mă trag din partea bunicii dinspre tată este majoritar în Slatină și Biserica Albă, dar legăturile dintre noi erau vagi, aproape inexistente.
Nu, categoric nu există telechinezie. A fost doar o întâmplare ieșită din firescul lucrurilor felul în care mi-am însușit zmeul și l-am purtat cu forța gândului peste frontiera de stat. Dacă ar fi fost un fenomen paranormal și dacă ar exista fenomene paranormale, ele ar fi repetabile, fiind supuse unor legi ale fizicii. Or, legile lui Newton contrazic telechinezia. O cană aflată pe masă nu se poate mișca singură. Pentru a-și schimba starea, are nevoie de o forță fizică aplicată, de împingere, tragere, gravitație sau electromagnetism.
Gândul sau energia mentală nu are o masă sau o proprietate fizică capabilă să genereze această forță externă necesară modificării inerției. Asta ar fi legea numărul unu a lui Newton. A doua se referă la accelerație iar a treia la acțiune și reacțiune. Pe scurt, dacă o persoană ar reuși să miște o piatră de 10 kilograme de la distanță folosind mintea, corpul și capul acelei persoane ar trebui să resimtă instantaneu o forță de împingere înapoi egală cu greutatea pietrei.
Peste ani de zile eram mort de foame și tot ce-mi doream cel mai tare era o sută de lei cu care să-mi cumpăr două sute de grame de parizer, o franzelă, un Carpați fără filtru și cu ce-mi rămâne să-mi iau un bilet la cinema și să beau o cafea în bărulețul din foaierul cinematografului. Stăteam pe terasă la Croco, în Cluj, cu un pahar de apă chioară pe masă. Un filfizon pe care îl căuta ghinionul de dimineață se frichinea de colo până colo. Era îmbrăcat într-un costum de blugi Wrangler și ținea sub brațul drept o borsetă de piele neagră.
Mi-am imaginat că are la el fix o sută de lei, că își va lăsa borseta pe masă, se va duce la bar să întrebe ceva, după care o va uita acolo și va pleca pe corso. Filfizonul și-a lăsat borseta pe masă, s-a dus la bar să întrebe ceva, după care a luat-o glonț spre centrul orașului. Pe terasă nu eram decât eu și un cuplu de amorezați strâns îmbrățișați. Am luat borseta, înăuntru erau exact o sută de lei cu care mi-am satisfăcut cele mai perverse pofte. Ah, să nu uit: am văzut „Cadavre de lux” la cinema Select.
–––
Chagall, Zmeul, Albertina Museum, Viena
4 - iunie - 2026
