Între 1880 și 1904, George Sturdza construia pentru soția lui cel mai spectaculos castel din Moldova – iar în iarna lui 1944, soldații sovietici aruncau 40.000 de cărți rare în sobă ca să se încălzească.
Istoria domeniului începe pe la 1410. Domnitorul moldovean Alexandru cel Bun dăruia moșia vornicului Miclăuș, membru al Sfatului Domnesc al Moldovei. După moartea vornicului, moșia preluase numele stăpânului – Miclăușeni. O așezare pierdută în câmpia dintre Siret și Moldova, aproape de Roman.
La începutul anilor 1600, vistiernicul Simion Stroici construia pe moșie primul conac. O clădire modestă, din lemn și piatră, cu câteva încăperi. Ruinele ei se mai puteau vedea la începutul secolului XX. Testamentul lui Stroici din 5 iunie 1622 lăsa satul și moșia rudelor sale – „Lupului Prăjescul și nepoatei mele Saftei”.
1697. Urmașii Prăjescu, fără moștenitori, cedau domeniul fraților Ioan și Sandu Sturdza, rude apropiate. 19 aprilie 1699. Frații își împărțeau averile – Miclăușeni revenea lui Ioan Sturdza. Pe moșie lucrau țărani clăcași și țigani vătrași robi. Unele familii din sat poartă și azi nume moștenite de pe vremea aceea – Bucătaru, Muraru, Pitaru, Curelaru, Bivolaru, Surugiu.
1752. Vornicul Ioan Sturdza reconstruia conacul, extindea construcția. Se adăugau grajduri, biserica. Încet, încet, Miclăușeni devenea unul dintre domeniile boierești mari ale Moldovei. Fiul său, Dimitrie Sturdza, construia între 1821-1823 biserica neoclasică cu catapeteasmă în stil baroc care se păstrează și azi.
Adevărata transformare începea cu George Sturdza. Moștenitor al domeniului din 1863, la 36 de ani se căsătorea în 1869 cu Maria Ghica, fiica scriitorului și politicianului Ion Ghica. Fata avea doar 19 ani. Era frumoasă, cultă, artistă – ilustrase multe din poeziile lui Vasile Alecsandri, vecin și prieten apropiat al familiei Sturdza.
Tinerii însurăței plecau într-o lună de miere prelungită prin Europa de Vest. Un an întreg prin Franța, Belgia, Germania, Austria. Vedeau castele medievale, palate renascentiste, reședințe romantice. Se întorceau acasă cu visul clar – să ridice la Miclăușeni un castel asemănător. Un cadou al lui George pentru Maria.
Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna ca un boier moldovean să construiască timp de 24 de ani un castel inspirat din Franța medievală în mijlocul câmpiei Siretului – era un act de iubire și cultură rar întâlnit chiar și în rândul marilor familii nobiliare europene.
1880. Începea construcția. George contracta un împrumut de 100.000 de lei de la Societatea de Credit Funciar Român, cu datoria plătibilă în monezi de aur. Punea moșia ca gaj. Vindea păduri. Arhitecții proiectului erau ieșenii Iulius Reinecke și I. Grigsberg. Stilul ales – neogotic târziu cu elemente Art Nouveau. Inspirație – Palatul Cuza de la Ruginoasa și Palatul Culturii din Iași.
Pe locul vechiului conac din 1755 se ridica treptat un palat impunător. Turnuri gotice cu vârfuri ascuțite. Pod de acces peste un șanț de apă. Turn de intrare masiv cu blazonul familiei. Fațade împodobite cu stemele Sturdza – leul cu sabie și ramură de măslin, crucea, șarpele, cavalerul medieval. Deviza latină a familiei inscripționată pe toate laturile – „Utroque clarescere pulchrum” (Frumusețea strălucește pretutindeni).
Interiorul era o bijuterie absolută. Plafoanele și pereții erau pictați în tempera de Maria Sturdza personal, timp de 10 ani. Motive geometrice și florale. Inscripții latinești din înțelepciunea antică. Mobila era sculptată în lemn de trandafir – material extrem de scump adus din Orient. Scara centrală folosea marmură din Dalmația. Sobele erau din teracotă sculptată și pictată.
Inovațiile tehnice erau impresionante pentru epocă. Sistem de încălzire prin pereți – temperatura din interior se menținea la 18-19 grade Celsius chiar și în miezul iernii. Obloanele de la ferestre dispăreau într-un toc lateral când erau deschise. Unele camere aveau parchetul identic cu tavanul, create în oglindă. Toate clădirea era dotată cu ingenii arhitecturale de ultimă oră.
1904. Construcția se termina după 24 de ani de muncă neîntreruptă. Castelul Sturdza devenea una dintre cele mai spectaculoase reședințe boierești din România. 42 de hectare de parc dendrologic în stil englezesc, amenajat anterior de Alecu Sturdza. Alei cu flori. Arbori exotici. Lacuri ornamentale. Biserica „Sf. Voievozi” și „Buna Vestire” din 1787 integrată în ansamblu.
Adevărata comoară era însă Biblioteca Miclăușeniană. Colecție strânsă de patru generații de Sturdza bibliofili. Logofătul Dimitrie Sturza (1756-1846) o începuse. Fiii săi Costache Sturza-Șcheianu și Alexandru Sturza-Miclăușanu o continuaseră. Dimitrie A. Sturza (1833-1914), fratele lui George, fost președinte al Academiei Române, o extindea masiv.
Aproximativ 60.000 de volume. Incunabule – cărți tipărite înainte de 1500. Ediții princeps din literatura europeană. Toate cronicile românești în copii. Manuscrise religioase în slavonă și română din secolele XVI-XIX. Filozofie antică și medievală. Colecții complete de reviste istorice. Era una dintre cele mai mari biblioteci particulare din Moldova.
Trei dintre primele cinci traduceri cunoscute în limba română proveneau de la Miclăușeni sau de la Șcheia, altă moșie Sturdza. Psaltirea Șcheiană (cca. 1500-1559). Psaltirea Voronețeană (cca. 1500-1559). Codex Sturdzanus (1580-1619). Documente absolut fundamentale pentru istoria limbii române, păzite secole de această familie.
Pe lângă bibliotecă, castelul adăpostea colecții extraordinare. Arme și armuri medievale complete – pentru cal și călăreț. Costume medievale originale. Bijuterii antice. Busturi în marmură de Carrara. Tablouri în ulei cu portretele strămoșilor Sturdza. Piese rare arheologice, numismatice și epigrafice. Era un muzeu privat de importanță națională.
Serate culturale reuneau elitele intelectuale ale Moldovei. Vasile Alecsandri venea regulat – era vecin și prieten apropiat. George Enescu concerta aici în timpul Primului Război Mondial, când castelul fusese transformat în spital militar. Maria și fiica ei Ecaterina lucraseră ca infirmiere la răniții din spital. Atmosfera era de „Great Gatsby” românesc – un Belle Époque autohton spectaculos.
Ecaterina, fiica unică a cuplului, se căsătorea cu Șerban Cantacuzino – bogat, dar foarte bolnav. Avea o boală de piele asemănătoare leprei. Murea de tânăr. Cuplul nu a avut copii. Ecaterina rămânea singura moștenitoare a uriașei averi Sturdza, inclusiv a castelului de la Miclăușeni.
Dezastrul începea în 1944. Frontul inamic se apropia de Moldova. Armata Roșie avansa spre București. Ecaterina lua decizia disperată – pleca la Roman luând cu ea odoarele bisericii și evacuând parțial biblioteca la Episcopia Romanului. O parte salvată. Majoritatea rămânea în castel, vulnerabilă.
Iarna lui 1944. Castelul staționa prizonieri nemți capturați de sovietici. Apoi devenea tabără sovietică. Soldații sovietici – incalți de zăpadă și de gerul moldovenesc – căutau lemne de foc. Biblioteca cu 60.000 de volume era sub mâna lor. Fără conștiință, fără știința valorii, aruncau cărțile în sobe. Incunabulele ardeau. Edițiile princeps dispăreau în flăcări.
Te-ai întrebat vreodată cum e să vezi arzând 500 de ani de cultură într-o singură iarnă? Pentru că asta s-a întâmplat la Miclăușeni – cărți tipărite înainte ca Columb să descopere America erau arse de soldați care nu știau să citească nici cirilică, nici latină.
Peste 40.000 de volume se pierdeau definitiv în anii ’44-’50. Pereții nu fuseseră pictați doar – aveau tapet din mătase naturală. Rafturile erau de sus până jos. Toată decorațiunea interioară dispărea sub călcâiele sovietice. Mobilierul sculptat în lemn de trandafir era spart și folosit drept lemne de foc. Busturi de marmură de Carrara – distruse sau furate.
1947. Ecaterina, fără moștenitori, rănită de distrugerile războiului, lua o decizie finală. Dona întreg domeniul și castelul Episcopiei Romanului. Voia să se fondeze aici un centru monastic. Se călugărea personal, luându-și numele Macrina. Spera să salveze moștenirea familiei dându-i o nouă destinație – spirituală.
Planul dura doar câțiva ani. În anii ’50, comuniștii interziceau Biserica. Mănăstirea era desființată oficial în 1953. Castelul era confiscat. Maicile erau alungate. Ecaterina-Macrina murea fără să-și vadă visul împlinit. Castelul intra într-o nouă etapă dezastruoasă – cea a exploatării comuniste directe.
Anii ’50-’60. Castelul devenea depozit. Apoi spital pentru boli psihice. Un „ospiciu” cum îl numeau localnicii. Pacienții trăiau între zidurile pictate de Maria Sturdza, printre rămășițele celor 60.000 de volume. Multe cărți mai supraviețuiseră, dar erau distruse treptat de cei care nu le înțelegeau. Localnicii intrau în castel, mai luau câte o carte, o rupeau, o foloseau. „Nu mai coborau după lemne”, spunea un ghid.
Din biblioteca inestimabilă se păstrau doar câteva mii de cărți. Aproximativ 2.000-3.000 de volume – din 60.000 inițiale. Deteriorate, incomplete, dar salvate. Parte a ajuns la Episcopia Romanului. Parte la Biblioteca Universității din Iași. Parte la ARLUS. Parte fusese vândută peste graniță înainte ca statul comunist să sigileze totul. Parte – dispărută definitiv.
1989. Revoluția. Castelul rămânea abandonat. 1994. Mănăstirea Miclăușeni era reînființată. Maici Orthodoxe se stabileau din nou pe domeniu. Încet, începeau lucrările de salvare. Ministerul Culturii finanța primele intervenții de urgență. Ministerul Turismului ajuta cu fonduri europene. Restaurarea începea greu, cu buget mic.
Astăzi, Mănăstirea Miclăușeni găzduiește 35 de călugărițe. Castelul a fost parțial restaurat. Camerele pictate de Maria Sturdza s-au recuperat în mare măsură. Scara centrală de marmură funcționează din nou. Câteva piese de mobilier original au fost identificate și readuse. Casa Macrina, lângă castel, oferă cazare turiștilor – un omagiu pentru ultima moștenitoare.
Din 2024, castelul este în proces de restaurare amplă. Lucrările vor dura minim 24 de luni – o coincidență ciudată, aceeași durată ca a construcției inițiale. Statul român, cu fonduri europene și ajutor privat, încearcă să readucă la viață ce mai e de readus. Sălile goale, pereții pătați, parchetul distrus așteaptă să redevină splendoarea de altădată.
Când vezi azi Castelul Sturdza de la Miclăușeni, cu turnurile lui gotice ridicându-se peste câmpia Moldovei, îți dai seama de adevărata măreție a civilizației boierești românești distruse în câteva decenii. Un cuplu îndrăgostit construia 24 de ani un monument. Patru generații adunau 60.000 de cărți. O singură iarnă de război și patru decenii de comunism au șters aproape totul. Doar zidurile au rezistat, martore tăcute ale splendorii pierdute.
23 - aprilie - 2026
