Coppola s-a oprit din reparat mașina, s-a uitat lung la mine și a părut că vrea să-mi spună ceva, părea că în mintea lui s-a produs un declic. Fața mea dură de mafiot sicilian a declanșat în creatorul „Nașului” impulsul nativ de a interacționa cu un personaj care părea desprins direct din propria lui cinematografie. În acea secundă, pe colțul străzii Spiru Haret, nu eram doar un trecător, ci o prezență scenică electrizantă care l-a scos din rutina de mecanic.
Prima dată am zis că halucinez. Ce să caute Francis Ford Coppola pe strada Spiru Haret? Întins pe asfalt pe o folie de plastic, în haine de oraș, cu corpul sub un hârb decrepit din anii ’70, cu număr de Marea Britanie, după toate aparențele un Vauxhall Viva HB DeLuxe 90 Estate. Clar, era el. Cu privirea de om fără ascunzișuri, ca pâinea lui Dumnezeu înmuiată în vinul de împărtășanie al unui zâmbet cald, întins pe toată fața, cu părul și sprâncenele negre și barba albă.
O clipă mi s-a părut că seamănă cu Radu Gabrea, pe Gabrea îl cunoașteam bine, a fost acasă la mine de mai multe ori și eu la el, am ieșit în Piața Rosetti să mâncăm, era directorul Centrului Național al Cinematografiei, aveam cu el o treabă de jurnalist, odată i-am pus în mână cartea „Degete mici” a lui Filip Florian, i-am recomandat-o ca scenariu de film, după ce mă rugase să-i caut un autor interesant.
A doua zi, în același loc, pe colțul străzii Spiru Haret cu Știrbei Vodă, FF Coppola continua să-și repare mașina. De data asta mi-a zâmbit ca unei vechi cunoștințe. L-am salutat și în loc să-mi răspundă, mi-a zis „Your face”, și și-a desenat conturul feței cu degetul arătător. „Yes”, i-am zis. Coppola filma la București „Tinerețe fără tinerețe” după nuvela lui Mircea Eliade.
Da, vechea poveste, fața mea. Felix Anton Rizea cu care făceam echipă la Biroul de Investigații și care era actor profesionist, mi-a zis că Mircea Daneliuc caută disperat un personaj cu fața ca a mea, care să vorbească spaniola, pentru filmul „Această lehamite”.
Felix interpreta rolul lui Gogu, angajat la vulcanizarea lui Bebe, în rolul căruia juca Horațiu Mălăiele. Nu mi-a zis că Ramón, cubanezul în rolul căruia urma să joc, era homeosexual, și trebuia să aibă față de pămpălău. Nu m-a interesat niciodată să joc într-un film. Trăiam printre actori, Pupa și-a făcut debutul în „Trilogia antică”, mi-era suficient.
Felix a insistat, ne-am dus la Daneliuc să mă vadă. Era o zi fierbinte de vară, spre orele serii, și Daneliuc era un car de nervi. „El e”, i-a zis Felix, din ușă. „Nu” a urlat Daneliuc din fundul rărunchilor. „Are fața prea dură. Mie îmi trebuie un pămpălău”. Asta a fost tot, nici n-a mai trebuit să intru în birou, am făcut stânga împrejur din ușă cu satisfacția că am scăpat de o povară.
Fața mi-a creat probleme peste tot, în America. Am intrat într-un oficiu poștal de lângă Central Station în New York, pe vremea când încă se mai trimiteau cărți poștale, eram singurul client și funcționara de la ghișeu a urlat la mine să nu mă apropii, panicată și agitată, probabil cu mâna pe butonul de alarmă.
Am ieșit confuz, fără să-i pot trimite soră-mii ilustrata cu Turnurile Gemene pe care mi-o alesesem. La întoarcerea în țară, într-un snack de pe aeroportul JFK, un tip m-a țintuit cu privirea fără să mă slăbească o secundă, câtă vreme mi-am băut cafeaua, neștiind dacă sunt traficantul de droguri cu care mă confunda sau el era dealerul zonei gata să-mi facă o ofertă.
Peste un an, în Orange County, într-o stație unde așteptam tramvaiul să mă aducă înapoi în Los Angeles, doi polițiști pe lângă biciclete m-au fixat cu privirea mai bine de o jumătate de ceas, fără să se apropie de mine și fără să-și vorbească. Stația era plină de mexicani unul mai fioros decât celălalt, dar cei doi n-aveau altă treabă decât să mă fileze la vedere.
Nu sunt singurul român care a avut probleme cu fizionomia într-o țară unde poliția și serviciile de informații fac o școală de secol XIX, cu cursuri de frenologie, în care potențialul criminogen al unui individ este măsurat după forma și aspectul feței. Amicul meu George Monteoro, oboist în Filarmonica din München, era să fie împușcat într-un bar din Las Vegas.
George face reclamă la pălăriile Borsalino și are cea mai autentică față de mafiot sicilian pe care am văzut-o vreodată. Ghinionul lui este că Al Capone și Lucky Luciano purtau exact genul de pălării fedora de la Borsalino, din pâslă de castor. George, care nu își scoate pălăria de pe cap nici când stă la masă,
dintr-un nevinovat motiv estetic, acela că este complet chel, a fost salvat în ultimul moment de la execuție, când a fost recunoscut de un crupier de la cazinoul hotelului că este membru al orchestrei unui club din apropiere, el tocmai semnase contract cu clubul de câteva săptămâni.
Legăturile mele indirecte cu „Nașul” și Cosa Nostra s-au intensificat în următorii ani. Am fost parașutat de americanii de la Freedom House în Havana, să iau legătură cu opoziția anticomunistă și anticastristă. Locuiam în hotelul Capri de pe Malecón.
În filmul „Nașul”, Fredo Corleone îi aduce fratelui său, Michael Corleone, o valiză cu 2 milioane de dolari chiar la hotelul Capri. Pe terasa de pe acoperișul hotelului, unde am făcut baie în piscină de două ori, personajul Hyman Roth, inspirat de liderul mafiot real Meyer Lansky, împarte simbolic tortul profiturilor din Cuba între marii șefi mafioți americani.
Scenele nu au putut fi filmate în Havana din cauza embargoului american instituit împotriva Cubei. Filmările s-au făcut în Republica Dominicană, la hotelul El Embajador din Santo Domingo. Hotelul Capri arăta rău și semăna cu hârbul pe care îl repara Coppola în București. În camera mea de la etajul 9 aveam o gaură hâdă în perete, prin care vedeam Havana. Capri a fost deschis în 1957 și a fost finanțat direct de sindicatul crimei organizate din SUA, fiind controlat de gangsterul Santo Trafficante Jr.
În anul următor, mi-am continuat munca de spion sub acoperirea de ziarist, și am locuit în hotelul Nacional de Cuba, vizavi de camera 211 a mafiotului Lucky Luciano. Conferința de la Havana din decembrie 1946, a Cosei Nostra, cea mai mare din istorie, a inspirat acțiunea din „Nașul”.
Am fost arestat în hotel și dus la sediul securității cubaneze din Vedado unde am fost anchetat peste 20 de ore de o echipă de investigatori condusă de maiorul Ramón Bermúdez. Discuțiile divagau și convergeau inevitabil spre aspectul meu fizic, îndeosebi al feței. Pe Bermúdez nu reușeam să-l conving cu niciun chip că nu sunt boxer, că nu sunt bătăuș, că nu m-am bătut decât de trei ori și o singură dată eu am fost agresorul.
„Nu”, îmi spunea ferm convins, „ai față de mafiot. Acum o să joci în filmul în care n-ai visat niciodată să fii distribuit, și o să ai parte de un public de milioane de spectatori”. Investigațiile au fost filmate de un operator al securității. Înregistrarea a fost difuzată zile întregi în jurnalele de știri ale televiziunii cubaneze.
Făceam parte dintr-o echipă internațională de spioni CIA, trimisă în Cuba să destabilizeze regimul, eu fiind cetățean al unui stat cândva aliat, astăzi cotat drept trădător al cauzei socialismului. După eliberare, am fost transportat direct la avion, pe pista aeroportului internațional José Martí din Havana, și îmbarcat fără control în cursa mexicană de Cancún.
Nu înțelegeam de ce stewardesele sunt atât de ostile și se comportă cu mine de parcă eram ciumat. La destinație am fost preluat de poliția aeroportuară și păzit de un agent înarmat. Omul s-a ținut după mine și când m-am dus la toaletă. L-am întrebat care este problema.
„Vă păzesc ca să nu luați contact cu nimeni”, mi-a zis. Cu cine să iau contact? „Cu ceilalți traficanți”, mi-a răspuns. Da, securitatea cubaneză m-a dat în consemn mexicanilor, când m-am îmbarcat în Havana, că sunt traficant de droguri expulzat. Maiorul Bermúdez mă distribuise în ultimul rol.
–––-
9 - iulie - 2026
