În arsenalul vorbirii stereotipe se înscriu şi clişeele conversaţiei politicoase, civilizate, ale unei culturi însuşite în grabă şi consolidate cu elemente de studii orale. Unele sunt forme domestice, familiare – cum ar fi simpaticul „tu”, feminin în utilizare: „Ce spui, tu, chiar aşa să fi făcut, tu?! Nuţi vine să crezi, tu, când auzi ce s-a întâmplat! Păi, bine, tu, să procedeze aşa?!”…, sau reflexul „Stai-aşa!”, care are ca scop, în mai mare măsură, întreruperea unei activităţi favorabile cuiva, decât pentru obţinerea unui răgaz.
În locul formulelor foto-clasice: „Aveţi puţintică răbdare!…” şi „Daţi-mi voie!…”, evoluează cu aplomb ultimativ, deşi simulează o modestie parşivă, construcţia:
„…Şi vreau să vă mai spun ceva!”, prin care se doreşte confiscarea timpului pentru extinderea nefirească a unei intervenţii.
Alteori, se cere aprobarea interlocutorului, sugerându-i-se, de fapt, atitudinea: „În astfel de cazuri, nu-i aşa? se cuvine să fim anunţaţi din vreme, nu-i aşa? că se
doreşte, nu-i aşa? schimbarea unor lucruri, nu-i aşa? care ne privesc, nu-i aşa?!…”.
Sportul înfrăţeşte consumatorii de clişee orale cu valoare universală („E de groază!” se potriveşte şi la bine şi la rău, şi pentru performanţă şi pentru ratare, şi pentru laudă şi pentru înjurătură) şi re/creează sistemul gestic (de la valurile spectatorilor, la îndoirea antebraţului către public sau la arătarea degetului mijlociu de către jucători, în semn de sfidare şi de jignire), care nu se tratează cu amenzi, aşa cum nu ajută zborul unui porumbel deasupra unui cuib de cuci, la schimbarea obiceiurilor acestora.
Însă cine developează în exprimare, indiscutabil, are numai de câştigat!
24 - noiembrie - 2023
