Vreme de peste șapte sute de ani, Evangheliarul de la Zeytun a fost considerat un talisman protector de către armenii din micul sălaș din Cilicia. Zeytun nu era o excepție, ci un vechi obicei înstăpânit printre armeni: cărțile sfinte din biserici și mănăstiri sau din colecțiile private ale nobililor locali erau creditate cu puteri miraculoase care apărau cetatea de invazii.
Întocmit de miniaturistul Toros Roslin în 1256, Evangheliarul de la Zeytun se afla în custodia familiei princiare Surenian. În 1915, când au început deportările și masacrele împotriva armenilor din Imperiul Otoman, locuitorii din Zeytun au fost forțați să își părăsească vetrele.
Prințul Asgour Surenian a înfășurat masiva evanghelie în feșe protectoare din pânză groasă de in și a purtat-o pe ascuns în timpul marșurilor morții prin deșertul sirian. Manuscrisul a ajuns în Maraș și încredințat temporar unei biserici armene locale pentru a fi ascuns până se liniștesc lucrurile.
În 1920, în timpul luptelor violente dintre forțele naționaliste turce și trupele coloniale franceze aliate cu supraviețuitorii armeni, Marașul a fost incendiat și evangheliarul va fi salvat din flăcări de un membru al familiei nobiliare Atayan. Din cauza panicii și a riscului iminent de a fi distrus,
8 pagini anluminate de la început, cuprinzând Canoanele Evanghelice, au fost detașate de corpul principal al cărții, pentru ca măcar o parte din operă să poată fi salvată dacă restul ar fi fost confiscat de autoritățile otomane.
După război, cele două părți ale manuscrisului au urmat trasee complet diferite: corpul principal al evangheliarului a rămas în posesia refugiaților armeni. După peregrinări prin Orientul Mijlociu, volumul a fost donat în cele din urmă autorităților din Armenia Sovietică.
În 1930, a fost depus la Erevan, devenind ulterior una dintre piesele centrale ale Institutului Matenadaran. Cele 8 pagini detașate au rămas ascunse în bagajele familiei Atayan, care a emigrat în Statele Unite, stabilindu-se în Watertown, Massachusetts.
Paginile au fost păstrate în secret, într-un seif de familie, timp de decenii. În 1994, moștenitorii au decis să le vândă, iar Muzeul J. Paul Getty din Los Angeles le-a achiziționat legal, fără a cunoaște însă contextul exact al separării lor din 1920.
Abia în secolul XXI, cercetătorii au demonstrat că paginile din America și manuscrisul din Armenia formează același corp, ducând la procesul și acordul istoric din 2015, prin care SUA au recunoscut dreptul de proprietate al Armeniei asupra celor opt pagini de la Getty, dar au câștigat dreptul de custodie asupra lor, pentru a fi văzute de un număr mare de vizitatori.
Cea mai mare valoare a evangheliarului o reprezintă tocmai cele 8 pagini din muzeul californian, cu tabelele de concordanță evanghelică numite Canoane Eusebiene, după numele lui Eusebiu din Cesareea care a creat un sistem matematic pentru a ajuta cititorul să găsească scenele care se repetă în mai multe evanghelii.
Textul fiecărei evanghelii a fost împărțit în sute de mici fragmente numerotate pe margine. Eusebiu a creat 10 tabele structurate pe coloane: Tabelul I conține numerele secțiunilor în care un eveniment apare în toate cele patru evanghelii.
Tabelele II, III și IV conțin evenimente comune pentru doar trei Evangheliile după Matei, Marcu și Luca. Tabelele V, VI, VII, VIII și IX conțin evenimente comune pentru doar Evangheliile după Ioan și Matei, iar tabelul X conține evenimente unice, care apar într-o singură evanghelie, precum Pilda fiului risipitor, care apare doar la Luca.
Dacă citeai o scenă la Marcu și voiai să vezi cum o descrie Matei, te uitai la numărul de pe marginea paginii, fugeai la Canoanele Eusebiene de la începutul cărții, găseai numărul și vedeai deîndată ce număr corespundea în coloana lui Matei.
Paginile de canon erau încadrate într-o structură arhitecturală spectaculoasă și numerele erau scrise în interiorul unor spații delimitate de coloane pictate care imitau marmura, porfirul sau aurul, susținute de capiteluri sculptate și decorate strălucitor.
Deasupra coloanelor se înălța un arc semicircular sau rectangular, decorat cu motive geometrice, vegetale și flori complexe, iar pe arcuri sau în jurul lor, miniaturiștii pictau o întreagă faună simbolică, cu păuni, simbolizând nemurirea, papagali, cerbi care beau apă dintr-un potir,
simbolul sufletului care caută credința, maimuțe sau rodii. Pentru maeștri precum Toros Roslin, Canoanele Eusebiene au fost spațiul suprem de experiment artistic. Deoarece textul propriu-zis al tabelelor consta doar în numere romane, grecești sau armenești, artistul nu era constrâns de rigurozitatea unei scene religioase.
Aici, Roslin a putut da frâu liber imaginației și a introdus portrete miniaturale de profeți în arcurile superioare, a folosit nuanțe revoluționare de albastru și aur lustruit și a transformat capitelurile coloanelor în mici opere de artă sculptate grafic pe pergament.
Tocmai de aceea, cele 8 pagini din Evangheliarul de la Zeytun ajunse la Muzeul Getty sunt atât de valoroase, pentru că ele reprezintă chintesența geniului decorativ al școlilor de miniatură din Cilicia și apogeul artei manuscriselor anluminate armenești, dezvoltate în secolele XII–XIV în Regatul Armean al Ciliciei.
Toros Roslin a activat în scriptoriul mănăstirii din Hromkla, o fortăreață de pe malul Eufratului și sediul Catolicosului armean, unde a întocmit Evangheliarul din Zeytun. În portretele evangheliștilor și în scenele praznicelor împărătești, personajele interacționează, au posturi dinamice și faldurile hainelor lor urmăresc mișcarea firească a corpului.
Toros Roslin a transformat miniatura dintr-o simplă ilustrație religioasă într-o artă profund psihologică și structural complexă, apelând la iluzia tridimensionalității, adică la o perspectivă timpurie, în unghiuri care sugerau adâncimea spațiului și ofereau volum scenelor sacre.
Roslin a folosit pigmenții regali, albastrul ultramarin obținut din lapis lazuli adus din Afganistan, cârmâzul de Ararat extras din coșenila caucaziană și foiță de aur aplicată pe un strat fin de cretă și clei de pește, lustruită intens cu dinți de lup sau sfere de agat până când strălucea ca oglinda.
În „Cartea șoaptelor“, Varujan Vosganian descrie halimaua prin care armenii care au supraviețuit Cercurilor morții din deșertul sirian, în timpul Genocidului din 1915, au salvat manuscrisele și cărțile lor sfinte, precum „Cartea plângerii“ a lui Grigor din Narek.
––––
Toros Roslin, Tabelă cu Canoane Eusebiene, pagină de manuscris anluminat din Evangheliarul de la Zeytun, J. Paul Getty Museum, Los Angeles
Toros Roslin, Bunavestire, miniatură anluminată din Evangheliarul de la Zeytun, Institutul Matenadaran, Erevan
10 - septembrie - 2026
