Pe la 5 minute trecute de ora 12.00 se întâmpla să trec prin fața unei instituții de învățământ. Preuniversitar. Numele nu are relevanță. Dacă mulțimea de tătici, mămici, bunici ar fi avut și flori în mână sau ici-colo și un cartonaș A4, orientare portet, cu un nume scris pe el, aș fi zic că sunt la aeroport, zona Aterizări. Pici cu vârsta de pănă în patru clase, majoritatea cu rucsace-troler, burdușite pănă la limită, trase după ei cu forța de le-a mai rămăs, apăreau șuvoi de după ușa imensă a instituției și își căutau reperele. Da, rucsacele-troler m-au descumpănit un pic – oare nu cumva de la burdușeala lor cu vrute și nevrute se înclină PISA (nu turnul) spre scoruri mici în România? Mai multe cărți în rucsac nu înseamnă și mai multă carte. Dincolo de trolere mai văzui ceva – bucuriile, exclamate în spiritul vârstei, cu un soi de gălăgie nevinovată și sinceră erau mult mai puține și acoperite de …gălăgia …gălăgioasă produsă de nervișorii explodați și puși pe tavă părinților, bunicilor etc… – nu mai vreau…, doamna a zis, dar el nu avea dreptate, eu aveam dreptate… Nervoși rău! Am trecut nevătămată fizic, dar afectată într-un fel. Ah, unde ești copilărie….
24 - septembrie - 2026
