Una dintre poveştile de dragoste cele mai tulburătoare ale lumii este aceea care se ţese între Didona, regina Cartaginei şi troianul Eneas, relatată admirabil în Eneida lui Vergilius. La vederea vestitului luptător, stârnită de zeul iubirii, pasiunea femeii se aprinde cu patimă devastatoare:
„…paharul dragostei, Didona,
Înghiţitură dup‑înghiţitură
Îl deşerta, cu vorbe de tot felul
Râvnind, sărmana, să lungească noaptea.”
(Ed. Antib, Timişoara, 1994).
Eroina regăseşte sensul vieţii în sentimentul erotic mistuitor. Păstrarea aparenţelor şi a prejudecăţilor, spiritul de conservare dispar cu desăvârşire:
„De cuviinţă şi de bunu‑i nume
Nici că‑i mai pasă, nici se mai gândeşte
Să‑şi tăinuiască dragostea.” (idem)
Sufletul pare a i se muta în făptura bărbatului adorat. Inspirat, Vergilius creează un vers fabulos, în care surprinde fascinaţia reginei ascultând cum eroul relata întâmplările prin care trecuse:
„Și iar atârnă toată – vai, nebuna! –
De buza celui care povestește.”.
Se poate spune că poetul şi‑a făcut datoria – destinul desăvârşind cu teribilă cruzime tragedia Didonei, din gelozie invidioasă şi răzbunătoare.
Cu trecerea timpului, sentimentul visării a fost dresat după tarif, astfel încât subiectul epopeii cotidiene să fie protejat de erori, de boli, de suferinţe, de fericire, de suicid…
LACRIMILE ȘI CIFRELE SE AMESTECĂ SUBTIL DUPĂ O REȚETĂ SUFLETEASCĂ INFAILIBILĂ.
10 - februarie - 2024
