Gelu Ciorici-Șipote, altitudinea 33, Editura „Noduri şi Semne”, Galați, 2021
Atenție cu auzul pe acoperișul fierbinte al Poeziei!
Poezie care nu este numai creație la Șipote, ci și receptare, filtrare, esențializare a Întregului (dinspre tradiție spre tradiția… viitoare! Din acest punct de vedere, dar și prin setea de înnoire, de reîmprospătare a limbajului poetic, Gelu Ciorici-Șipote fiind un brâncușian, după cum se va vedea și mai jos!), trăire nefardată în vreun fel, deseori. Poetul chiar ființează întru Poezie!
La apariția celei de-a doua sale cărți de poezie, „Din cauza poeţilor din preajmă”, Ed. Axis libri, Galaţi, 2014, precizam că „vâna lirică a lui Gelu Ciorici Şipote este indiscutabilă, fiind o voce autentică, inconfundabilă pentru adevăraţi cunoscători, încadrându‐se fără doar şi poate în tot ce a dat mai valoros „vechea şcoală” a cenaclului „Noduri şi Semne” din Galaţi, quasisupra… tradiţionalistă”, amintindu-i atunci pe Mihail Gălăţanu, Ion Zimbru, Simon Ajarescu, Ion Avram, dar neuitându-i pe Cristi Pavel, Petre Rău, par exemple, sau descoperindu-l între timp la adevărata dimensiune pe și mai discretul Dan Manole!
Dinu Flămând scria cândva de „vederea totală” a lui Ion Barbu (a poeziei lui, evident), complexitatea și îndrăznelile lui Barbilian nefiind un secret pentru nimeni. Printre rânduri, din când în când, se poate vorbi și despre un ermetism sau abtracționism sui generis și la poetul gălățean, din perspectiva grupajului de poeme care poartă titlul de „altitudinea 33”, îndrăznind să spunem câte ceva despre „auzul total” al lui Gelu Ciorici-Șipote. Iată primul poem cu acest titlu, singurul din prima parte a cărții, numită „maculátor” (ar mai fi încă aproape douăzeci, cele mai multe în partea doua a cărții, intitulată ca și volumul): „de la mine în sus/ nu se mai aud glezne de femei/ sau rotindu-se tocuri/ mai sunt doar porumbeii/ giugiulindu-se/ nu vă temeţi chiar aşa!/ în rest este acelaşi ţăcănit/ aşa fac ei pe cer/ un fel de femeie venită: ecou şi pantof/ pe acoperiş eu aud mai mult!” (altitudinea 33 (I))
„Auzul” lui Șipote este înrudit cu acel celebru caragialesc „Simț enorm și văz monstruos!” (din textul Grand Hotel „Victoria Română”)! Și ce nu aude: cum se sparg iubirile, „lumina/ cum dă foc la ceruri” (p.292), toată gălăgia omenească, tot absurdul, toată deșertăciunea, dar mai ales pe Dumnezeu! Numai cuvântul „Dumnezeu” apare în carte cam de 40 de ori, numai despre relația lui Șipote cu divinitatea am putea scrie o mică mare carte. Iată, aproape aleatoriu, una dintre „distilerii” (XVII): „sunt singur/ și vinul acesta sparge pahare/ dar numai eu mă fac ţăndări/ să ajung tuturor femeilor// victoriile astea peltice/ seamănă cu pieirea din mine/ rostogolită şi neoprită/ nimeni este şi Dumnezeu, şi iubită// mereu vin, mereu nu pleacă,/ mereu mă aproape soartă// eu tot cânt ca balamaua de la poartă” (p.108) „Singur”, dar cu Dumnezeu, Dumnezeu care nu o dată este apropiat de esențele feminine tari („dar tot nu cred că Dumnezeu e femeie/ oricât de bună şi de toate este o femeie/ Marie chiar numele fie-i!// Dumnezeu nu poate fi femeie…”, p.225): a fi mamă, a fi iubită, a fi fiică – sunt pentru poet binecuvântări divine, robului și păcătosului Cerului! Poemul „Perla” (chiar este o bijuterie a poeziei ce surprinde magia Brateșului ca mare interioară sacră a spațiului nostru spiritual!) este exemplar, Dumnezeu „sfârâie” acolo „parcă”, parcă înțelegi cum se naște ideea de Dumnezeu dintr-o felie de pâine cu lacrimi, din foame de cer, care se duce în lac… Mai zice poetul: „în sufletul meu/ nu e brad/ e doar artificia aia/ aprinsă de Dumnezeu/ când era mai mic”! (p.209) Sau: „asta e!:/ am fugit/ căutându-TE!” (p.223) Din dialogul cu Eminescu se naște și o posibilă definiție a Lui: „dar ce e nefinirea?// e ce ni se scrisese pe frunte/ sau e chiar Dumnezeu/ acest şir/ dar dacă este NEFINIREA El/ iar pe Eminescu oare cum să-l întreb/ cât de microscopic este Dumnezeu?” (p.222) Aproape gnostico-eretic, poate exclama: „Dumnezeu/ Este Femeia/ grijilor mele!” (p.229) Sau: „după ce m-a călcat trenul pe umbră/ am devenit Dumnezeu// ca Înainte!” (p.225) Creștinește, în poemul „Iisus”: „fără El tot mergem/ cu colindul// niciodată înspre noi!” (p.230) (Meta)Baudelairian, poate căuta flori de dincolo de bine și de rău (dar nu ca Zarathustra lui Nietzsche!): „ce fel de floare/ apoi ce fel din Dumnezeu/ să-mi spună vouă/ dinspre care încotro?// iar de-l vom prinde/ chiar îl vom tunde/ cât mai spre ZERO/ până-n spre noi/ dar să nu lăcrimezi!// atunci să ni te arăţi!/ de parcă nu ai fi// sau cum ai fi noi toţi!” (p.203) Ludic, dintr-o încondeiere, clarifică logica… divină pe înțelesul tuturor oamenilor: „Dumnezeu nu e de capul Lui/ E de capul nostru!” (p.256)
Ca în fragmente presocratice (pardon, post-socratice) descoperite pe oale și ulcele, (sunt) scrise: „toate/ nu-s!” (p.237); „unul singur/// și toți este!”(p.250); „tot dumnezeul există/// dar nimeni nu dă!” (p.267); „cuvântul/ nu are/ limbă// El este!” (p.258); „cerul e pe lună:/ și ce Dumnezeu!” (p.292); „Învierii îi mai este doar Iisus!” (p.293)… „dacă noi nu am fi/// Dumneata, cum, Doamne?” (p.289)
Cât despre… dumnezeii (scrisului, Scrierii), un salt imaginar într-o lume trecută, paralelă, unde scrierea încă nu exista „așa”, recursul la „ie”, poate străfulgera viitorul posibil (cu poemul „ie” se încheie meta-tradițional volumul; și ne trimite din nou către Ion Barbu): „ce, mă făcusem cusături!?/ ce ie!?/ ce ou!?/ ce fără de sfârșit ecou!/ o lume înțeleaptă doar din cer/ (făcusem cusături în dor!)/ o ie nu era, nici ou!// cuseam, ba desenam/ un Dumnezeu sau un ecou/ și îl lăsam în dumnezeii mă-sii de ecou/ țărână-l deveneam!// femeia iei mi se strecura uşor/ cu unghiile ei înnăduşite/ mereu în flăcări adormite/ scriidu-mă în ics cusut cu nezărit arnici/ un alt şirag de litere aprinse/ în ie, pe citite/ cap adormit pe piept/ pe ţâţe dacă nu ţi-e frică!// ce litere de ou, de IE/ îmi stau pe limbă !, nici nu sunt cuvinte/ vin să le ţin ascunse de barbari/ tocmai aici între un fel de mine// IE !, (cu IEA ta cu tot !)” (pp.301-302)
Mai că ai zice că este o horă în-jur-ă-ncă-o-tură și încă o jură că nu ură, într-un dans supra (dar și) nebunesc, și cu sălciile, și cu plopii, și cu salcâmii, vișinii în floare sau în fruct, cu ne-cuvintele, un meta-roman virtual (scris parțial cu metode clasice; mai mult va conta ce-și va imagina cititorul) unde tot ce-i omenesc se frământă, iubește, se îndoaie, se îndoiește, înjură, gângură, gurește, se poezește…
*
Spuneam de brâncușianismul poetului: poemele scurte, uneori de două versuri, de trei, de patru, uneori numai din câteva cuvinte (precum s-a văzut și mai sus), te provoacă precum multe dintre capodoperele sculptorului care a marcat arta întregii lumi: dacă tot spuneam mai sus de auz: „în liniştea somnului/ se aud sânii tăi/ cum se ating între ei!” (p.24) Este un altfel de „sărut” brâncușian: simplu, orgoliosul și obraznicul ar spune că m-aș fi gândit și aș fi făcut și eu așa! Dar aici este vorba de războiul și pacea cu Poezia de o mie de ani, pe care poetul le-a tot trăit, gustat, învins, neînvins! Poezia lui te poate lovi cam așa cum se întâmplă în acest poem: „nimicul merge pe șine/ biserica îl lovește în plin// și cedează/ zburându-se!” (p.214)
Apropo și de ilustrațiile cărții, „idei în lemn” ale aceluiași Gelu Ciorici-Șipote, venind vorba de căutările lui Rilke, criticul Vasile Spiridon observa că „întâlnirea cu Rodin nu a rămas fără rezultat pentru poieticitatea sa, deoarece a înțeles că versurile trebuie să fie «sculptate» cu «o daltă de sânge» (potrivit „Lecției despre cub” stănesciene), (…), iar nu pictate”…
„Cu o daltă de sânge”, Gelu Ciorici-Șipote, ținând cont și de ceea scria prin 2012 („„duhul meu devine trup îndârjit/ împietrit este în interiorul propriului meu trup”), a lovit și în sânge(le propriu), a tot căutat sângele cuvintelor, semn că sunt vii („copilul a desenat o inimă vie în nisip/ din ea pulsa sângele în vorbe şi în scris”), a căutat sânge și în „inox”… Inițial anunțat ca „Se-cerea și ciocanul”, volumul a cerut și daltă, și cuie și chiroane pentru multe dintre crucile acestei lumi („cuvintele nu mai au de vorbit/ sunt toate un talaș și un rumeguș”, p.297), ba și un pic de asfalt: „este liniște/ asfaltul pare/ doar un cer timid/ peste negrul lui tăiat/ de un fel de răsărit!” Asfalt care învinge cicoarea!
Poezia lui Șipote, „robul care veşnic se îndoaie!”, pare să anunțe un altfel de răsărit pentru poezia acestui pământ (aproape) pierdut între ape! Cu simțul, totuși, „discret al crucii”! „Discreția” fiind aici ca un fel de oglindire a Căii Robilor!
(Articol apărut în revista de cultură Porto-Franco nr. 309 din martie 2022)
Important:
Cartea poate fi procurată de la Librăria Alexandria Galați și direct de la autor (tel. 0745.119.411).
