Locuiesc în Germania de peste 10 ani, așa că, pe lângă telenovelele politice de acasă din România, am „onoarea” să urmăresc live și dramele mărcii Made in Germany.
Și Doamne, ce spectacol ne-au oferit nemții în Sachsen-Anhalt!
AfD tocmai a luat un șocant 43,8% (pe 6 septembrie 2026), aproape dublu față de 2021, în timp ce CDU-ul a căzut lat pe scări la un penibil 17,2%.
Prezența la vot a fost record, de 77,8%, semn că nemții s-au dezmorțit din colțurile lor călduțe și au ieșit masiv să facă o boacănă istorică.
Au 39 de mandate din 83, la o milimetru de majoritatea absolută de 42, iar BSW a trecut pragul cu 5,3%.
Este cel mai bun rezultat al AfD la un scrutin de land și o fisură atât de uriașă în celebrul „zid de foc” încât se simte curentul până la Cancelarie.
Dar să fim serioși, rezultatul ăsta nu e un accident meteorologic.
Este operă de artă, o convergență perfectă a patru straturi sedimentate frumos în Estul Germaniei de 35 de ani încoace:
Memoria colectivă a pierderii: Reunificarea n-a adus doar banane la liber, ci și deindustrializare rapidă, șomaj în masă, exodul femeilor tinere și sentimentul că totul se poate duce pe râpă peste noapte.
Comisarul federal pentru Est vorbește deschis despre o devalorizare transmisă intergenerațional.
AfD n-a inventat rana asta, doar o scarpină cu pricepere.
Iar Ostalgia — nostalgia după o ordine de stat previzibilă, chiar dacă dictatorială — a devenit materie primă de campanie, completată cu convoaie de mopede RDG și discursuri despre „libertate” și „ordine”.
Demografie și geografie electorală: Sachsen-Anhalt este, practic, o stațiune de bătrâni cu buletin de vot.
Tinerii educați au fugit, iar segmentul 60+ a rămas să țină steagul sus, în timp ce productivitatea și PIB-ul pe cap de locuitor băltesc sub media națională.
Imigrația e folosită pe post de sperietoare retorică, deși în Est densitatea de străini e mică.
Adevărata problemă e sentimentul acut că sunt lăsați de izbeliște și că există un permanent „noi contra ei” (adică Berlinul, Vestul și elitele mironosite).
Colapsul partidelor tradiționale: CDU a guvernat landul ăsta din 2002.
În 2021 aveau 37%; acum se târăsc la 17%. SPD-ul e și el la fundul sacului istoric.
Oamenii nu votează neapărat un plan economic stelar de „remigrație”, ci votează din pură scârbă față de un sistem care nu-i mai vede nici cu binoclul.
AfD a venit cu un pachet complet: candidat de prim-ministru (Ulrich Siegmund), plan de land, ofensivă de deportări, natalism și chef de gaz rusesc.
Nu doar un protest vag, ci o alternativă cu blazon.
Mobilizarea generală: Creșterea uriașă vine de la foștii nevotanți și transfugi dinspre CDU.
Când oferta tradițională devine la fel de utilă ca o umbrelă găurită, opțiunea care promite protecție și control câștigă teren.
Sigur, dacă stai să te uiți la profilul sociologic al votantului de la Magdeburg și îl pui lângă fanii AUR sau ai curentului suveranist de acasă, constați că IQ-ul politic plutește, în ambele cazuri, confortabil sub pragul de 90 si asta cu indulgenta.
Vorbim exact despre specia aia magnifică de cetățean care se așază cuminte și disciplinat la coadă cu buletinul în dinți ca să-și cumpere iluzii imobiliare de la taraba lui George Simion, crezând orbeste că o să primească vilă cu etaj la 35.000 de euro și pensie specială de 1.500 de euro pe lună.
Oamenii ăștia pot să stea bine-mersi pe șanț, în cizme de cauciuc pline de noroi până la glezne, cu un gard dărăpănat din scânduri putrezite și cu toaleta ecologică din fundul curții care funcționează după principiul „groapa și vântul”, dar nu se lasă duși.
În timp ce le plouă în casă și le curge mușamaua de pe masă, ei privesc extasiați ecranul telefonului spart pe care rulează live-ul mesianic al tribunului.
Și, fix înainte să se ducă să voteze împotriva „globaliștilor care le fură viitorul”, își șterg fruntea brăzdată de griji și zâmbesc cu obidă: „Lasă, bă, că Simion e de al nostru, ne dă el case și ne face dreptate!”.
Trec două luni de la alegeri, se liniștesc apele, iar mesia de carton iese relaxat la o conferință de presă, își aranjează manșetele și le zice sec băieților din teritoriu care încă mai ling pereții de la sediul de partid:
„Auzi, bă, vorba, chiar ați crezut? A fost marketing politic, bă, niște strategii de comunicare!”.
Iar dacă vreun amăgit din primul rând, ăla cu cizmele de cauciuc și speranța-n suflet, îndrăznește să mormăie ceva de genul „Păi, dom’ președinte, dar cu casa de 35.000 de euro cum rămâne?”, liderul suprem își scoate masca de patriot milos și îi răspunde scurt și bărbătește:
„Vezi, mă, că dacă mai comentezi mult, te agresez sexual, scroafo!”.
Că doar așa se face politică de dreapta suveranistă pe la noi: cu promisiuni de miliardar, livrare de țeapă și o eleganță de maidanez interlop atunci când se prăbușește iluzia.
E exact aceeași rețetă: criză de recunoaștere, partide vechi fosilizate, lideri care monopolizează revolta și o masă de oameni care votează împotriva a ceva, nu neapărat pentru o viziune coerentă.
Diferența e că în Germania barierele instituționale mai mișcau puțin în front, dar acum s-au prăbușit și ele.
Alice Weidel, co-președinta AfD și noua stea a peisajului politic german, reușește un număr de circ ideologic atât de complex încât până și un salt mortal cu prăjina pare simplu.
Pe scurt: femeie, cu doctorat pe bune, fostă la Goldman Sachs, lesbiană declarată, cu parteneră născută în Sri Lanka și copii crescuți în Elveția, dar care conduce cel mai radical partid anti-imigrație, anti-LGBTQ+ și anti-sistem din Germania.
Doar că:
– șefa AfD este întruchiparea perfectă a ipocriziei.
Este împotriva drepturilor homosexualilor — deși este lesbiană.
Este împotriva imigrației — deși partenera sa este originară din Sri Lanka.
Se opune adopției de către cuplurile de același sex — deși ea și partenera sa au doi copii adoptați.
Se prezintă drept mare patriot german — dar își are reședința în Elveția.
Așa arată „patriotismul” suveranist: reguli dure pentru ceilalți, excepții pentru propria persoană.
Pe scurt: „Ce fac eu e treaba mea. Ce fac alții e problema națiunii.
Dacă o pui în oglindă cu băieții de la AUR de la noi — să zicem George Simion sau eternul campion al moralității tradiționale din garda veche, gen Valeriu Munteanu sau alți patrioți de carton de prin curtea lui Becali sau Noua Dreaptă —, comedia devine absolut delicioasă.
La București, patriotismul local se bazează pe cruci mari la gât, apă sfințită bătută cu polonicul, urlete pe TikTok despre „familia tradițională mamă-tată-prunc” și dispreț total față de orice nu miroase a tămâie și dacopatie.
George Simion ar face un atac de cord live dacă ar trebui să explice cum seîmpacă doctrina lui cu viața personală a doamnei Weidel.
În mod normal, în universul aurist, Alice ar trebui trasă pe roată în Piața Universității pentru „nebunii progresiste”.
Hauriștii noștri sunt mult mai frustați. Dacă vreunul de prin eșalonul doi al partidului ar fi prins în scenarii similare cu ale lui Alice, i s-ar cere demisia instant, i s-ar confisca mătăniile și ar fi pus să scrie o sută de rânduri cu „Trăiască familia românească” pe zidurile partidului.
Dar la Weidel merge pentru că electoratul ei e atât de orbit de furie încât o iartă de orice, atâta timp cât le dă satisfacția de a înjura elitele din Berlin și de a promite expulzări în masă.
Și ca tacâmul să fie complet, să ne imaginăm cum s-a văzut toată această capodoperă electorală de pe malul Dâmboviței, prin ochelarii unui avocat spilcuit,unui analist de carton mărimea Marius Pieleanu, dar cu ADN de „haurist” pur-sânge dar pe care îl strânge cămașa la gât de parcă ar fi la un interviu cu executorul judecătoresc, în timp ce costumul de firmă, croit pe două numere mai mici, e asortat glorios cu steagul dacic înfășurat pe după gât, nicidecum cu șosetele sau pantofii.
Îl știi tipul: un distins „jurisconsult al suveranității” care își face veacul prin studiourile de televiziune explicând Constituția după ureche și citând din Codul Penal ca dintr-un pomelnic.
Omul nostru dădea rezultatele din Sachsen-Anhalt ca și cum ar fi fost un contract semnat pe capotă în parcare la Băneasa.
Era absolut sigur, „pe baza expertizei mele juridice imbatabile”, că AfD spulberă tot cu cel puțin 51%.
Venea cu analize savante debitate pe un ton mieros, de avocat de provincie care a câștigat două procese pentru garduri, și cu aerul ăla de aristocrat de mahala care „știe el ce simte poporul german în ființa lui națională”.
Și ce s-a întâmplat? AfD a luat 43,8%. Un scor uriaș, istoric, dar care pentru juristul nostru de salon a însemnat un fiasco total, o ratare colosală a propriei profeții cu procente bune!
Concluzia antropolitică e trist de simplă: votul de 44% nu e doar o criză de nervi, ci o rescriere a identității despre cine mai are voie să facă parte din „noi”.
Cine vine în fața acestui public cu concepte birocratice și discursuri scorțoase o va încasa mereu de la cei care vin cu o poveste simplă, un candidat băgăreț și un plan de bătaie.
Organizarea bate mereu dorința, iar datele proaspete din Germania tocmai ne-au dat tabloul complet.
Asta e, de fapt, marea tragedie a opoziției civilizate din Europa: vine în fața unui electorat traumatizat, obosit și simțit lăsat de izbeliște cu un malaxor de proceduri birocratice, paragrafe din constituție și grafice de la Eurostat, în timp ce extremiștii vin cu o icoană, o poveste și un pumn de pământ.
AfD-ul, AUR-ul sau orice altă frondă suveranistă din continent înțeleg perfect ceva ce elitele tehnocrate refuză cu obstinație să priceapă: politica nu e contabilitate, e antropologie.
Oamenii nu votează bugete, votează demnitate.
Votează o formă de umanitate caldă, tribală, care le spune cine sunt, cine e dușmanul, cine are voie să intre în casă și cine trebuie dat afară. Le dă un chip al comunității, un „noi” împotriva unui „ei”.
Doar că, în timp ce teoreticianul german al alternativei se ascunde elegant în spatele unui doctorat la Bayreuth și al unei rețete corporatiste bine unse, profilul local de haurist mioritic aplică aceeași antropologie tribală cu drujba și cu sapa.
Pe plaiurile noastre, tribunul suveranist nu-ți explică teoria ordinii sau tranzitul pensiilor din China el îți livrează „povestea” direct de pe o lădiță de plastic din piață, mestecând semințe și transpirând patos dacic prin costumul cumpărat la reducere din Dragonul Roşu.
Pentru publicul lui cu IQ de sub 90%, care a înghițit că o să curgă lapte și miere din discursurile despre suveranitate, „comunitatea” se rezumă la dat foc la internet cu live-uri nocturne, în timp ce își flutură crucea de la gât ca pe un certificat de competență divină.
Așa se face că trecerea de la marea politică europeană a Sachsen-Anhaltului la circul dâmbovițean e doar o chestiune de recuzită în Germania, extrema dreaptă vine cu fișă de post de CEO și mănuși de catifea; acasă, vine cu izmene dacice, vociferări de galerie și avocați spiluiți cărora le sugrumă cămașa gâtul pe măsură ce mai inventează o conspirație globalistă.
Dar efectul e fix același: o masă de oameni care caută un rost pe lume, exploatată cu succes de băieți deștepți gata să vândă iluzii la bucată.
10 - septembrie - 2026
