Am niscai rude care au terminat pseudoștiința asta și cu care, după vreo două ore de dialog aplicat științific, nu mai găseau ușa.
Întrebam ce obiect de studiu are aburul. Ce metodologie folosește. De ce nu trece testul falsificabilității, darămite pe cel al replicabilității — criterii definitive în știință. Tăcere. Apoi vocabular. Apoi ușa.
Ăștia sunt azi mai mulți decât farmaciile de cartier. Utilizează termeni precum conștient, subconștient, refulare, energie, traumă, aliniere, deblocare.
Adaugă alții după ureche. Nu înțeleg nimic din chimia creierului. Nimic din evoluționism. Nimic din ce înseamnă o ipoteză care poate fi doborâtă.
Vând abur cu programări. Șarlatanii ăștia, ca cel de mai sus, nu sunt o excepție de la branșă.
Sunt capătul ei logic când vorbele nu țin de experiment, țin de autoritate.
Iar autoritatea, într-un cabinet fără aviz, devine armă.
Dragoș Ovidiu Argeșanu — „îndrumător spiritual”, „maestru Reiki”, „vizionar” — a fost arestat preventiv 30 de zile pe 23 septembrie 2026, după reținerea din 22.
Este cercetat pentru viol, tentativă de viol și agresiune sexuală. Nu e metafizică. E dosar.
La percheziții: telefoane, laptopuri, patru pistoale letale deținute legal pe permis de instructor de tir, o arbaletă de vânătoare în verificare.
Anchetatorii cercetează și dacă avea dreptul să practice „terapiile”. Public, la 57 de ani, s-a vândut ca medic, terapeut, parapsiholog, maestru Reiki.
Fără avize de la Colegiul Medicilor sau Colegiul Psihologilor. Zeci de mii de adepți.
Bani, adesea cash, din ședințe și cursuri.
Diagnosticul de piață e clar: cerere de miracol, ofertă de guru, control prin jargon.
Aici se leagă aburul de cătușe. Când obiectul de studiu e „energia” și metoda e „ședința”, nu există replicare.
Există doar cameră, ierarhie și un client învățat să nu numească ce i se întâmplă.
„Constient”, „subconstient”, „refulare” — cuvinte care sună a laborator și funcționează a ceață.
În ceață, consimțământul se topește. Autoritatea spirituală nu e terapie. E pantof pe gât, cu ton de vindecător.
Karl Popper a pus falsificabilitatea ca linie de demarcație: o teorie e empirică doar dacă își asumă un risc.
„Toate lebedele sunt albe” e științifică fiindcă o lebădă neagră o omoară. „Va ploua sau nu va ploua mâine” nu e: nu poate fi contrazisă.
Tinta clasică a fost psihanaliza (Freud, Adler), alături de marxismul istoric și astrologie.
Nu pentru că ar fi „false”, ci pentru că orice fapt intra în teorie. Pacientul acceptă interpretarea? Confirmare.
O respinge? Refulare. Comportamentul X? Complex.
Comportamentul non-X? Tot complex, doar mascat. Dacă nimic nu poate conta împotriva, teoria nu riscă nimic.
Exemplul de școală al lui Popper: un om împinge un copil în apă ca să-l înece; altul se aruncă să-l salveze.
Freud: primul e refulare, al doilea e sublimare. Adler: primul e nevoie de afirmare, al doilea la fel.
Aceeași teorie explică și crima, și eroismul. Deci nu prezice. Narativizează.
Adica zero barat in stiinta.
O afirmație științifică trebuie să poată fi doborâtă de altcineva, pe alt eșantion, cu protocolul la vedere.
Dacă doar laboratorul originar „confirmă”, nu ai coroborare. Ai club. Replicarea e modul instituțional în care o comunitate încearcă să falsifice.
De-aia criza de replicare e verdict asupra pretenției de știință, nu doar asupra statisticii.
Psihologii ăștia, de obicei, nu cad din fizică. Cad din tot felul de medii ciudate.
Unul a terminat ceva cu „comunicare”. Altul a simțit o vocație după un breakup.
Al treilea a descoperit că „lucrează cu oamenii” e mai ușor de spus la masă decât „nu știu ce să fac cu diploma”.
Defectul nu e neapărat IQ-ul. E defectul cognitiv de specialitate: confunzi vocabularul cu mecanismul.
Zici „refulare” și crezi că ai deschis capota. Zici „subconștient” și crezi că ai măsurat ceva.
Creierul, evoluția, neurotransmițătorii rămân pe hol, ca oaspeții care n-au fost invitați la ședință.
Umorul e că meseria s-a făcut epidemiologie de familie. La ultima mea vizită în România n-ai cum să te întâlnești cu vechii cunoscuți fără să afli că fiica e la Psiho, fiul e la master Psiho, sau că unul dintre ei e „în supervizare” cu un alt Psiho.
E ca vaccinul, dar invers: nu scade boala, crește personalul. Fiecare cohortă naște următoarea.
Supervizarea e perpetuum mobile: aburul se verifică tot cu abur. Cine falsifică pe cine? Nimeni. Se semnează ore.
Asta e piața unei teorii care nu moare. Dacă obiectul e vag, metodologia e poveste și testul de replicare e opțional, oferta crește fără frână.
Farmacia de cartier are stoc și prospect.
Cabinetul de cartier are programări și „spațiu sigur”. Una vinde moleculă.
Cealaltă vinde narațiune despre moleculă, fără moleculă. De-aia se înmulțesc mai iute decât farmaciile: pastila trebuie să treacă un test. Fraza nu.
Ironia diplomelor e de muzeu al inflației. Hârtia a înlocuit proba.
Odată diploma zicea: am trecut un filtru. Azi zice: am stat la coadă. Masterul de Psiho e tot mai scurt ca drum și tot mai lung ca titlu. Se pune pe perete. Nu se pune pe o predicție.
Ai trei straturi, ca o prăjitură care nu se coace:
Licența — „am învățat termenii.” Conștient, subconștient, refulare. Obiectul de studiu rămâne abur, dar aburul are ștampilă.
Masterul — „acum sunt specializat în abur.” Același dicționar, font mai mare.
Nimeni nu cere lebăda neagră. Se cere dosarul de practică.
Supervizarea — diploma care certifică diploma.
Un om cu hârtie privește un om cu hârtie și amândoi semnează că aburul e conform.
E ISO 9001 al metafizicii: procedură fără produs.
Îmi e milă de casta asta, tot mai tare. Nu mila de altar. Mila de meserie care și-a vândut dinții și a rămas cu rama.
Au diplomă, au supervizare, au vocabular — și stau la fereastră să intre cineva cu 100 de lei, ca să nu moară de foame.
Aburul nu se mănâncă. Programarea, da. Când piața e plină de mastere, prețul sesiunii scade până ajunge ciorbă: o oră de vorbă, un termometru de termeni, un „cum te face să te simți”.
Asta e casta. Nu oracolul. Chiriașul halatului.
Milă și mai mare de ăia care scot suta. Nu sunt idioți. Sunt flămânzi de ureche.
Acasă n-au cui să zică. Biblioteca nu răspunde. Partenerul e obosit. Părintele e slogan.
Prietenul e pe mute. Rămâne cabinetul: un străin plătit să nu plece din cameră. 100 de lei nu cumpără mecanism.
Cumpără prezență. E chirie pe scaun. Frustratul plătește să nu vorbească cu pereții.
Psihologul încasează să nu vorbească cu foamea. Schimb corect de singurătate, ambalat în știință.
De-aia diploma s-a făcut kit de respectabilitate, nu de competență. Se încadrează la nuntă, la CV, la „lucrez cu oamenii”.
Nu se încadrează la întrebarea lui Popper. Întreabă posesorul: ce rezultat ți-ar anula titlul?
Dacă răspunsul e „niciunul, am diplomă”, ai înțeles tot. Titlul nu e cunoaștere.
E scut. Și scutul, în România de reuniune, se moștenește: un Psiho naște un master Psiho, care naște o supervizare, care naște o altă diplomă.
Fabrică de hârtii. Zero lebede negre. Multă ramă.
Casta se crede clinică și e call-center emoțional. Clientul se crede în tratament și e la vorbitor.
Unul n-are obiect de studiu. Celălalt n-are interlocutor. Se întâlnesc la mijloc, pe o bancnotă, și amândoi numesc întâlnirea „proces”.
Procesul e 50 de minute. Apoi ușa. Apoi următoarea suta.
Grota veche avea foc, mască și un om care vorbea cu spiritele. Grota nouă are Zoom, diplomă și un om care vorbește cu „subconștientul”.
Același ritual. Clientul aduce jertfa (100 de lei). Șamanul aduce ceața.
Ceața are brand: conștient, inconștient, refulare, traumă, atașament, inner child, deblocare, aliniere.
Noțiuni care sforăie a catedrală și cântăresc a fum. Dacă le ceri o predicție riscantă, adorm.
Dacă le ceri o replică, se supără. Dacă le ceri chimia creierului, schimbă slide-ul.
1 - octombrie - 2026
