Într-o scrisoare deschisă adresată, pe 11 martie 2021, lui Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO (scrisoare nepublicată în mass-media din România, din motive lesne de înţeles), mai mulţi ofiţeri superiori ai armatei franceze, grupaţi în cadrul Cercle de Réflexion Interarmées (Cercul de reflecţie interarme), protestează împotriva proiectului NATO 2030 care, în opinia lor, slăbeşte suveranitatea Franţei. Prezentăm scrisoarea respectivă în cele de mai jos, dat fiind contextul internaţional şi nevoia de informaţii cât mai obiective, nu doar venite dintr-o singură direcţie:
Joi, 18 februarie 2021, v-a fost prezentat studiul NATO 2030, realizat la cererea dumneavoastră. Acesta indică misiunile NATO pentru următorii zece ani. Încă de la început, se pare că întreaga orientare a NATO se bazează pe paradigma unei ameninţări duale: una rusă, în prezent, cealaltă chineză, potenţială şi viitoare. Din acest studiu reies două linii majore de forţă.
Prima este înrolarea europenilor împotriva dominaţiei planetare a Chinei, în schimbul protecţiei americane a Europei împotriva ameninţării ruseşti.
A doua este eludarea regulii consensului în mai multe moduri: punerea în aplicare a unor decizii fără consens şi, mai ales, delegarea de autoritate către SACEUR (Comandantul Suprem Aliat în Europa, un ofiţer general american) pe motiv de eficienţă şi de accelerare a procesului decizional.
Dar lectura acestui proiect NATO 2030 dezvăluie clar un monument de rea credinţă, de dezinformare şi de instrumentalizare a acestei ”ameninţări ruseşti”. O ”ameninţare” creată cu răbdare şi apoi întreţinută, pentru a ”alinia” aliaţii europeni în spatele Statelor Unite, în vederea viitoarei lupte cu China pentru hegemonia mondială.
De aceea, domnule Secretar General, înainte de orice altă reflecţie asupra viitorului, aşa cum este propus în proiectul NATO 2030, este important să facem un bilanţ al cauzelor şi realităţii acestei ameninţări ruseşti, prin intermediul următoarelor aduceri aminte.
Într-adevăr, istoria nu începe în 2014. Este un semn de rea credinţă de nezdruncinat în ceea ce priveşte relaţiile NATO-Rusia, să treacă într-o singură propoziţie (chiar la începutul paragrafului ”Rusia”) direct de la ”parteneriatul constructiv” lansat de NATO la începutul anilor 1990, la anexarea Crimeei de către Rusia în 2014. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între 1991 şi 2014, între ”Rusia frumoasă” de atunci şi ”Ursul rusesc” urât, de astăzi.
Într-adevăr, NATO este cea care, începând cu anii ’90, s-a extins cu forţa spre est, desigur la cererea ţărilor în cauză, dar în ciuda asigurărilor date Rusiei în 1991, la semnarea Tratatului de la Moscova (vezi nota 2), şi care, an de an, şi-a apropiat armatele de frontierele Rusiei, profitând de descompunerea fostei URSS.
NATO a fost cea care, fără niciun mandat ONU, a bombardat Serbia (vezi nota 3) timp de 78 de zile, cu peste 58.000 de incursiuni aeriene. Şi aceasta în baza unei vaste operaţiuni de manipulare şi intoxicare a unor servicii secrete ale unor membri importanţi ai Alianţei (aşa-numitul plan sârbesc ”Potkova” şi afacerea Racak). A fost iniţiată astfel, împotriva oricărei legitimităţi internaţionale, crearea unui Kosovo independent prin smulgerea unei părţi din teritoriul său de la un stat suveran (în numele dreptului popoarelor la autodeterminare), umilind astfel Rusia prin intermediul aliatului sârb.
Am putea judeca oare la fel în cazul Crimeii, care este 90% rusă (şi s-a alăturat Rusiei fără să se tragă un foc de armă)?
NATO a fost cea care, în 2008, cu dinamica sa de ”cucerire a Estului”, a refuzat oferta Rusiei de a încheia un nou ”Pact de securitate europeană” menit să rezolve conflictele latente din Europa de Est (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud), în schimbul unei anumite neutralităţi a Georgiei, Ucrainei, Moldovei – adică a ”hinterlandului” rusesc imediat – faţă de NATO.
Şi tot cu acelaşi spirit ofensiv, perceput ca o adevărată strangulare de către Rusia, în 2010 alianţa a încurajat ”Euromaidanul”, o adevărată lovitură de stat finalizată cu eliminarea preşedintelui ucrainean ales legal (considerat prea pro-rus, pentru a continua politica de apropiere a Ucrainei de NATO).
Ştim ce s-a întâmplat apoi cu secesiunile regiunilor Crimeea şi Donbass.
La începutul anilor 2000, Alianţa a asociat Rusia la un sistem de apărare antirachetă menit să ”protejeze Statele Unite şi aliaţii săi, inclusiv Rusia” de atacurile cu rachete ale ”statelor necinstite”, în special Iranul şi Coreea de Nord (sic). Apoi, în 2010, la summitul de la Lisabona, NATO a transformat de facto acest sistem într-o arhitectură globală de apărare împotriva rachetelor balistice în Europa (BMDE). Un adevărat scut, de data aceasta îndreptat împotriva Rusiei şi nu pentru a o proteja.
Din nou, NATO a asigurat Rusia că siturile de lansare a rachetelor antibalistice (ABM) astfel amplasate la uşa sa nu vor putea fi niciodată transformate în situri ofensive. A uitat să precizeze că, în realitate, aceste lansatoare ABM (MK 41) puteau fi folosite la fel de uşor pentru a lansa rachete ofensive Tomahawk împotriva Rusiei (rachete nucleare sau convenţionale cu rază de acţiune de peste 2.000 km, în funcţie de versiune), în contradicţie flagrantă cu tratatul INF, aflat încă în vigoare la momentul desfăşurării lor.
Potenţiala ameninţare astfel reprezentată la adresa capacităţii unui ”atac secundar” al Rusiei – baza descurajării sale nucleare, a pus serios în discuţie echilibrul strategic ruso-american, determinând Rusia să suspende orice cooperare în cadrul NRC (Consiliul NATO-Rusia) la sfârşitul anului 2013. Deci chiar înainte de afacerea Crimeea, din 2014, folosită apoi de NATO pentru a justifica – a posteriori – protecţia sistemului de rachete BMDE în faţa noii ”ameninţări ruseşti”!
Deci da, domnule Secretar General, la sfârşitul acestor douăzeci de ani de eforturi susţinute ale NATO pentru a recrea ”inamicul rus” (esenţial în scopul supravieţuirii unei organizaţii teoretic pur defensivă), Rusia s-a înrăit în cele din urmă şi a căutat în Est cooperarea pe care Occidentul i-a refuzat-o.
Procesul de separare a Rusiei de Europa, realizat cu răbdare de-a lungul anilor de predecesorii dumneavoastră şi de dumneavoastră sub autoritatea constantă a Statelor Unite, este astăzi în plină desfăşurare. Şi asta deoarece Rusia, redevenită în sfârşit ”ameninţarea rusă”, justifică cele mai provocatoare exerciţii, precum Defender 2020 (amânat pentru 2021), din ce în ce mai aproape de frontierele sale. Precum şi cele mai nebuneşti concepte noi de utilizare a capacităţilor nucleare în teatrul european, sub autoritatea… aliatului american.
Domnule Secretar General, astăzi, în ciuda tuturor eforturilor dumneavoastră, Rusia, cu un buget militar de 70 de miliarde de euro (abia dublu faţă de cel al Franţei), nu constituie o ameninţare pentru NATO, cu cele 1.000 de miliarde de euro, din care 250 de miliarde de euro sunt pentru toate ţările europene din Alianţă! Dar nu asta vă priveşte, pentru că ceea ce se urmăreşte prin acest nou concept NATO 2030 este un proiect mult mai amplu: şi anume, implicarea Alianţei Atlantice în lupta pentru hegemonie mondială dintre China şi Statele Unite.
Adevărata ameninţare este cea a terorismului. Studiul dedică o secţiune acestui subiect, dar fără a renunţa vreodată la cuvântul ”terorism” şi fără a-i caracteriza sursele, motivele, fundamentele ideologice şi politice.
Cu alte cuvinte, singura ameninţare în acest caz este un mod de acţiune, deoarece aceasta este natura ”terorismului”. Ocolim astfel o realitate tulburătoare, cea a islamismului radical şi a mesianismului său, cu nimic mai puţin periculos decât comunismul din trecut. Problema este că acelaşi mesianism este alimentat de imensul haos generat de iniţiativele americane de după Războiul Rece, fiind chiar susţinut ideologic atât de Turcia lui Erdogan, membră a NATO, cât şi de Arabia Saudită, un aliat de nădejde al Statelor Unite.
Devine clar încă de la primele rânduri că documentul NATO 2030 nu pare de bun augur pentru independenţa strategică a Europei.
Şi asta nu este tot. Nu numai că intenţionaţi să transformaţi NATO, iniţial o alianţă defensivă construită pentru a proteja Europa, într-o alianţă ofensivă împotriva unui inamic inexistent (chiar dacă nu ne lăsăm păcăliţi de ambiţiile teritoriale ale Chinei, de impactul puterii sale economice şi de natura totalitară a regimului său), dar acest raport merge mai departe. Se îndreaptă direct spre o organizaţie cu vocaţie politică globală, având întâietate faţă de orice altă organizaţie internaţională.
Astfel, conform acestui raport :
– NATO ar trebui să instaureze o practică de consultare între aliaţi înaintea reuniunilor altor organizaţii internaţionale (ONU, G20 etc.). Ceea ce înseamnă, în termeni simpli, ”a veni să primeşti instrucţiuni cu o zi înainte”, pentru a le impune a doua zi în plen!
– NATO trebuie să aibă o dimensiune politică puternică, proporţională cu adaptarea sa militară. Organizaţia ar trebui să aibă în vedere consolidarea competenţelor delegate secretarului general, astfel încât acesta să poată lua decizii concrete privind personalul şi anumite chestiuni bugetare.
– NATO ar trebui să creeze un mecanism mai structurat pentru crearea de coaliţii în cadrul structurilor existente ale Alianţei. Scopul ar fi ca aliaţii să poată plasa noi operaţiuni sub sigla NATO, chiar dacă nu toţi aliaţii doresc să participe la o posibilă misiune.
– NATO ar trebui să analizeze dacă ar trebui să fie posibil ca o singură ţară să blocheze un caz doar la nivel ministerial.
– NATO ar trebui să aprofundeze consultările şi cooperarea cu partenerii din Indo-Pacific: Australia, Japonia, Noua Zeelandă şi Republica Coreea.
– NATO ar trebui să înceapă să reflecteze pe plan intern asupra posibilităţii de a stabili un parteneriat cu India.
Domnule secretar general,
Pentru că această organizaţie, atunci când şi-a pierdut duşmanul, nu a încetat să justifice din punct de vedere politic păstrarea arsenalului său militar, consolidându-l în raport cu noul său duşman rus, ea tinde astăzi să devină un pericol pentru Europa.
Alianţa a făcut ca Europa să rateze ocazia unei păci reale şi durabile dorite de toţi, inclusiv de Rusia. Mânată de singura preocupare a supravieţuirii sale şi justificată de extinderea sa, NATO nu a făcut decât să provoace o vastă reînarmare de o parte şi de alta a frontierelor Rusiei, de la Marea Baltică până la Marea Neagră, punând în pericol pacea în această Europă, pe care o consideră acum doar viitorul său câmp de luptă.
Şi acum, prin acest document NATO 2030, şi împotriva celei mai elementare logici care spune că misiunea justifică instrumentul şi nu invers (nu spuneau romanii ”Cedant arma togae”?), aţi dori să justificaţi pentru viitor instrumentul militar al acestei alianţe, transformându-l într-un instrument politic inevitabil pentru gestionarea unor vaste coaliţii internaţionale, în beneficiul unei adevărate guvernări planetare, mergând chiar până la a trece peste deciziile Naţiunilor Unite şi a zdrobi suveranităţile naţionale!
Deci nu, domnule secretar general! Trebuie să oprim acest tren nebun, până nu este prea târziu! La rândul ei, Franţa, în conformitate cu principiile enunţate acum mai bine de o jumătate de secol de generalul de Gaulle, nu poate, fără să dea greş, să se preteze la această acceptare aventuroasă a tutelei americane asupra Europei.
Pentru Cercle de Réflexion Interarmées (vezi nota 4), general de brigadă aeriană (2S) Grégoire Diamantidis.
Note:
1- Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, structura militară a Alianţei Atlantice.
2 – Tratatul de la Moscova: sau ”Tratatul celor doi plus patru”, semnat la 12 septembrie 1990 la Moscova, între reprezentanţii celor două Germanii şi cele patru puteri aliate din cel de-al Doilea Război Mondial, este „Tratatul privind reglementarea definitivă a problemei germane”, care a deschis calea reunificării şi a stabilit statutul internaţional al Germaniei unite.
3 – Operaţiunea ”Forţa aliată”. Această operaţiune, decisă de NATO după eşecul negocierilor dintre independentiştii kosovari şi Serbia, sub egida OSCE (Conferinţa de la Rambouillet, 6 februarie – 19 martie 1999), a fost lansată fără mandat ONU la 24 martie, pe baza unei vaste campanii în mass-media occidentale privind un plan de epurare etnică (planul Potkova) pus în aplicare pe scară largă în Kosovo de către Serbia. Ulterior, s-a dovedit că acest plan a fost fabricat de serviciile secrete bulgare şi germane.
4 – Cercle de Réflexion Interarmées (CRI), o organizaţie independentă de guvern şi de ierarhia militară. Acesta reuneşte generali şi ofiţeri superiori din cele trei armate care au părăsit serviciul, precum şi câţiva civili. Obiectivul său este de a mobiliza energiile pentru a se face mai bine auzite de către factorii de decizie politică şi de opinia publică şi de a contribui astfel la plasarea armatei în centrul naţiunii, din care, de altfel, provine.
