Este genul de poveste care inspiră generații întregi.
La Jocurile Olimpice, chiar după start, pagaia i s-a rupt în două. O clipă de ghinion cât o viață. Arbitrii însă nu au întrerupt proba. Iar ceea ce a făcut Ivan, în acel moment, avea să devină legendă.
München, 1972. „Amiralul” canotajului românesc se aliniază pentru cursa de canoe simplu, 1000 m. Se aude semnalul. Ivan lovește apa cu forța lui incredibilă și… poc! Lemnul cedează. Pagaia se sfărâmă.
Conform regulamentului, dacă în primele 25 de metri echipamentul se defecta, cursa trebuia oprită și reluată. Ivan ridică bucata ruptă deasupra capului, cerând oprirea. Dar nimeni nu reacționează. Concurenții se îndepărtează deja.
În acea secundă, a avut de ales: renunță sau merge mai departe. A ales drumul imposibil.
Timp de aproape un kilometru, Patzaichin a avansat folosind doar un ciot de lemn, încercând să-și țină echilibrul într-o ambarcațiune atât de instabilă încât și cu pagaia întreagă e greu de stăpânit. Practic, orice alt sportiv s-ar fi răsturnat instantaneu.
Dar Ivan a continuat, încet, dureros, cu fiecare metru smuls din apă. Tribuna a amuțit. Apoi, pe măsură ce înainta, publicul a început să aplaude, apoi să urle de admirație. A trecut linia de sosire ultimul, după trei minute care au părut o eternitate – dar a trecut linia. Și, conform regulamentului, cine termină cursa are dreptul la recalificări.
De aici începe miracolul. Cu o pagaie împrumutată, Ivan câștigă recalificarea. Apoi câștigă semifinala. Ajunge în finală și vâslește cu o intensitate atât de puternică, încât îi lasă pe ceilalți mult în urmă și cucerește aurul olimpic.
Se spune că, după cursă, oficialii germani au verificat barca lui, convinși că trebuie să existe un motor ascuns care să explice viteza aceea incredibilă. Dar motorul era altul: era inima lui Ivan Patzaichin.
26 - noiembrie - 2025
