E de noaptea minţii: mai ai 300 de locuri de cazare în căminele studenţeşti, iar tu, autoritate stupidă, îi cazezi în corturi, pe stadion!
Miercuri, 30 martie. În jurul orei 12,30 ajung la căminul studenţesc de pe strada Domnească, aparţinând de Campusul Studenţesc „Alexandru Ioan Cuza” al Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi (UDJ). De fapt, UDJ a dedicat refugiaţilor ucrainieni două cămine a câte 300 de locuri de cazare. Ei vin în România, la Galaţi, prin două puncte: prin traversarea Dunării cu bacul, la Vama Isaccea, judeţul Tulcea, şi, direct, prin punctul vamal Giurgiuleşti Rutier.
Mă întorc în urmă cu o zi. M-am întâlnit cu un prieten extrem de bine şi corect informat. Îmi spunea că a fost să vadă cu ochii lui, în urmă cu ceva vreme, ce se întâmplă în Vama Galaţi-Rutier, cum sunt întâmpinaţi cei alungaţi de război din casele lor şi, mai ales, să vadă cum s-au organizat autorităţile.
Nici nu am apucat să ies din Galaţi şi m-a şi lovit prima anomalie: vizavi de intrarea în Port Bazinul Nou este o parcare generoasă, mai mereu neutilizată. Nişte inşi se chinuiau să monteze ceva armături metalice, în vederea ridicării unui cort pentru primirea şi găzduirea femeilor, copiilor lor (3,2 copii per capita de femeie) şi a animalelor de companie pe care nu s-au îndurat să le lase pradă războiului. În vamă, nici o autoritate municipală, judeţeană, de la instituţia prefectului sau vreun parlamentar din cei 13 pe care îi are Galaţiul. L-am interpelat pe un poliţist aflat prin zonă de ce nu se gândesc să facă un cort pentru primirea refugiaţilor, înregistrarea şi trierea lor, asigurarea unui ceai cald şi a unui sandvici chiar de la sosire, căci femeile şi copiii vin de la drum lung, stau mult în vama ucraineană şi în cea a Republicii Moldova… Mi-a spus că am dreptate, că nu s-au gândit, că NIMENI nu s-a gândit…
Imaginaţi-vă ca nu îi aşteptau autocare sau autobuze, iar din vamă pană la intrarea în Galaţi sunt circa şapte kilometri. Cum să mergă femeile noaptea, prin frig, vant şi lapoviţă, cu un copil şi un căţel în braţe, cu alţi doi de mână, plus cîteva sacoşe din acelea de rafie artificială. Când m-am întors, cei care voiau să monteze cortul nu mai erau. Dar nici cortul.
De aia am zis, ia să mă duc eu până în campusul studenţesc
Aici, în faţa căminului din Domnească, voluntarii, îmbrăcaţi în salopete roşii şi aflaţi sub comanda lui Radu, preşedintele unui ONG, erau adunaţi ciotcă la fumat şi cafea, chestiuni care îi mai reanimează. Toţi sunt palizi, nedormiţi, obosiţi, căci de două săptămâni sunt permanent aici. Ei dirijeză şi stochează ajutoarele perisabile şi neperisabile. Ei ştiu exact necesarul zilnic. Din sponsorizări au contractat cateva restaurante şi fabrici de mâncare care asigură mese calde la prânz şi la cină celor 302 persoane cazate în căminul „C”. Micul dejun, articolele de igiena personală, pamperşii, hrana pentru animale etc sunt transmise către Combinatul Siderurgic „Lyberti”, care a încheiat un contract cu Selgros Galaţi. Combinatul comandă şi plăteşte direct către Selgros, care la radul său transportă cu mijloacele proprii toate cele comandate. Voluntarii depozitează totul pe rafuri, în sala de sport situată în spatele căminului, rafturile fiind asigurate de către cei de la Brico Store aflat în apropiere.
Nu mi s-a permis accesul în interior, pentru a lua legătura pe viu cu refugiaţii, deoarece îmi trebuia o acreditare de la dr Alexandru, şeful de imagine al UDJ şi al rectorului Puiu Georgescu. Acesta le-a spus oengiştilor voluntari că nu vrea să prindă picior de politician prin zonă, aflat în treabă mare, cu limba scoasă după capital politic.
Subprefectoreasa Andra nu-i suportă… politic pe oengiştii voluntari
Da, tânăra Andra-Mihaela Costache este subprefectoreasă penele, în prefectura lor. Aici trebuie să vină refugiţii cu basmaua în mână şi cu trei copii după ei pentru a şti ce au de făcut, unde trebuie să meargă, cui să se adreseze pentru şederea în legalitate, eventual pentru găsirea unui loc de muncă. Căci personalul prefecturii lor nu se deplasează, are şezutul una cu blatul scaunelor inutile, dar bine remunerate. Şeful oengiştilor-voluntari îmi spune că Baroul Galaţi a asigurat avocaţi 24 din 24 pentru a fi cosultaţi de către refugiaţi în legătură cu soarta lor pe termen imediat şi care va fi viitorul lor măcar pe termen mediu. Radu îmi spunea că femeile ucrainience au mult bun simţ şi sunt foarte harnice. Dimineaţa vor să le ia femeilor de serviciu măturile şi mopurile din mâini, pentru a face ele curăţenie.
Am stat pe trotuarul din faţa căminului studenţesc, circa 20 de minute, timp în care maşinile cu aprovizionare tot curgeau. Interlocutorul meu îmi spunea că autorităţile din Tulcea sunt complet dezorganizate, toată situaţia a scăpat de sub control, iar refugiaţii au fost şi sunt lăsaţi în plata Domnului. Nici cazare, nici masă, nici îndrumare… Şi când te gândesti că în campus mai este un camin cu o capacitate de 300 de locuri care stă gol, te apucă furia pe aceste autorităţi stupide, leneşe şi şmechere sau proaste. Cum, mă, când ai condiţii civilizate, apa rece şi apă caldă non stop, igienă, curăţenie, duşuri, camere mobilate etc, TU (genericule TU) preferi să îi chinui pe cei fugiţi de război, cazându-i în condiţii de război: în corturi pe Stadionul Dunărea şi pe duşumelele sălii de sport „Siderurgistul”. Am plecat scârbit de politica acestor cretinoizi.
Aflat pe trotuarul din faţa căminului studenţesc, un copil ucrainian mânca pufuleţi dintr-o pungă mare cât el.
