Copiii milenialilor s-au născut într-o lume complet digitalizată. Pentru că toate modelele IT sunt antrenate preponderent pe seturi de date în engleză, româna scrisă de cei din generația Alpha a intrat în zona de risc a transferului de structură a limbii engleze.
Semnele s-au instalat odată cu sărăcirea lexicului, apoi cu pierderea progresivă a nuanțelor specifice limbii române. Gradul de captare în sfera englezei crește în progresie geometrică odată cu instrumentalizarea AI în viața de zi cu zi.
AI pare un esperanto invizibil, care face ca toată lumea să se înțeleagă minunat, fără ca cineva să fie nevoit să renunțe la identitatea sa lingvistică, dar ascunde perversa capcană a omogenizării lingvistice, printr-o laminare a gândirii.
Deși comunicăm mai ușor, pierdem din diversitatea modului în care percepem realitatea. AI aplatizează limbile și le anglicizează printr-un exces de pasive și o topică stranie, care chiar dacă pare corectă gramatical, sună ca dracul.
Dialectele, regionalismele, arhaismele sau argoul specific unei zone riscă să fie eliminate prin autocenzură creativă, în favoarea unei versiuni curate și neutre, a unei limbi care să fie mai ușor de înțeles de către algoritmi.
S-a ajuns la un algospeak, la o adaptare algoritmică, cu o comunicare simplistă și predictibilă. Limba se auto-hrănește cu propriile tipare statistice, devenind un cerc vicios de clișee și structuri repetitive, de o sărăcie lexicală lucie.
Școala ar putea experimenta un sistem de recompense care să stimuleze reanimarea unor cuvinte muribunde, ca pe un activ de valoare. Motoarele de căutare ar putea evidenția conținutul care folosește un vocabular diversificat și structuri autentice, în locul algospeak-ului.
Un text care folosește sinonime rare sau metafore specifice culturii române ar putea primi un scor de autenticitate mai mare, în puncte de reputație, fiind propulsat în fața textelor în algospeak.
Corpusurile de date de înaltă calitate ar putea constitui un patrimoniu lingvistic, din care generația Alpha, care reacționează mult mai bine la stimuli și recompense decât la norme academice rigide, l-ar putea proclama model de inspirație.
Cel mai dificil obstacol l-ar reprezenta transferul din curiculă, ca normă în educație, a unui asemenea obiectiv, în stilul de viață. M-am gândit la competiții tematice, acasă sau la club, gen „Portofelul de Cuvinte”.
Primești puncte de raritate ori de câte ori folosești un cuvânt vechi sau rar, un sinonim neaoș, o metaforă reușită sau o structură gramaticală complexă, în locul unui clișeu tradus din engleză.
Aceste puncte pot debloca funcții premium în aplicații, insigne de profil precum „Maestru al nuanțelor” sau chiar reduceri de prețuri la cursuri, evenimente culturale sau în librării.
Programatorii ar putea iniția campanii de tipul „Adoptă un cuvânt”, cu misiunea de a reintroduce în circuitul curent, prin postări și comentarii, cuvinte condamnate la uitare, precum corlată, târcol, măiestrie, tihnit, freamăt, primind recunoaștere din partea nucleelor de rezistență creativă.
Entuziaștii ar vedea în asta o formă de curatoriat lingvistic, în care un Alpha ar părăsi statutul profan de consumator de limbă săracă și barbarizată, și ar intra triumfal în lumea colecționarilor de rarități, care le reanimă și le promit o nouă viață.
––––
Victor Brauner, Pasivitate curtenitoare, Muzeul Național de Artă al României, București
31 - martie - 2026
