Sub dealurile Vrancei se întind aproape 3 kilometri de galerii subterane în care 3 milioane de sticle de vin se odihnesc în întuneric total, la temperatură constantă, în hrube construite pe vremea lui Ștefan cel Mare și redescoperite din întâmplare de niște podgoreni care sărbătoreau Târcolitul Viilor.
Vrancea este cea mai mare zonă viticolă din România. Peste 27.000 de hectare de patrimoniu viticol, reprezentând 10% din suprafața viticolă a întregii țări. Trei podgorii legendare: Panciu, Odobești și Cotești. Drumul podgoriilor vrâncene serpuiește pe 72 de kilometri printre vii nobile, de la poarta de sud la graniță cu Buzăul și până la poarta de nord spre Bacău.
Istoria viei în Vrancea se pierde în legende. Dimitrie Cantemir nota în Descriptio Moldaviae că vinurile din aceste podgorii ajungeau până la Țarigrad, Varșovia și Viena, iar cele din Muntenia până în Turcia și Egipt. Primele mențiuni scrise despre viile de la Panciu apar într-un document din 1589, pe vremea lui Petru Șchiopul. Dar tradiția viticolă a zonei e mult mai veche. Soiuri ca Negru Vârtos și Feteasca Neagră se cultivă din perioada dacilor.
Doar cei care au coborât vreodată într-un beci săpat în deal la Panciu sau Odobești pot înțelege cu adevărat ce înseamnă să intri într-o lume în care aerul e rece și constant tot anul, lumina nu există, iar vinul doarme în butoaie de stejar de sute de ani, în exact aceleași galerii în care l-au pus podgorenii acum cinci secole.
Cea mai spectaculoasă poveste e cea a Hrubelor Ștefan cel Mare din Panciu. Prin anii ’50, după Al Doilea Război Mondial, podgorenii din Panciu mai serbau încă Târcolitul Viilor, un ceremonial magic de început de februarie care marca renașterea anului viticol. Urcați în sanii sau căruțe, îmbrăcați în port popular, cu frunțile împodobite cu coarde de viță de vie, mergeau la vie să dezgroape sticla cu vinul ultimei recolte, îngropată la butuc în toamna precedentă. Apoi urcau pe un deal, aprindeau un foc din coardele uscate, beau vinul dezgropat, mâncau, cântau și jucau.
Numai că în acel an, podgorenii au văzut cum la zeci de metri distanță, din pământ ieșea fum. Săpând în acel loc, au dat peste intrarea în Hrubele Ștefan cel Mare, astupate de podgoreni cu sute de ani în urmă ca să nu dea turcii de ele.
Hrubele sunt un monument istoric înscris în patrimoniul UNESCO. Se compun dintr-un culoar central din care se ramifică 36 de galerii laterale ce totalizează împreună aproape 3.000 de metri. Au o capacitate de 3 milioane de sticle. Cramele din care fac parte au fost înființate în timpul domniei lui Ștefan cel Mare și atestate documentar la sfârșitul secolului XVII. Astăzi, aici se produce prin metoda clasică Champenoise cea mai bună șampanie românească, Șampania Panciu, primul vin spumant din România realizat după această metodă, în 1958.
Te-ai întrebat vreodată cum se păstra vinul într-o epocă fără electricitate și fără climatizare? Podgorenii din Vrancea au găsit soluția perfectă acum secole: au săpat direct în dealuri. Beciurile construite în pământ sub formă de tuneluri boltite cu cărămidă mențin o temperatură constantă tot anul, în jur de 12-14 grade, și o umiditate ideală pentru maturarea vinului. Nu ai nevoie de tehnologie când ai geologie.
La Odobești, în celălalt mare centru viticol al Vrancei, se află Beciul Domnesc, construit pe vremea lui Ștefan cel Mare și renovat între 1834-1839 de Prințul Sturdza, care moștenise 200 de hectare de viță de vie în zonă. Este o cramă subterană de 62 de metri lungime și 13,4 metri adâncime, singurul beci din România realizat din piatră ponce. Este monument istoric înscris pe lista de conservare UNESCO. Toamna, după ce mustul se limpezea, negustorii cazaclii din Odobești stabileau prețul vinului pentru întreaga țară, chiar în fața bisericii, la târgul de Ziua Crucii.
La Panciu mai există și Beciul Marin Ștefan, monument istoric din secolul XIX, construit de unul dintre marii proprietari de podgorii din zonă, cel care în 1926 a preluat și refăcut calea ferată Mărășești-Panciu pentru a stimula comerțul cu vin. Și Beciul Vlădoianu, monument istoric construit în pământ sub formă de tunel boltit cu cărămidă, la marginea de sus a orașului, pe drumul spre Schitul Brazi.
Soiurile care cresc pe aceste dealuri sunt o enciclopedie vie a viticulturii românești. Galbenă de Odobești, un soi care nu există nicăieri altundeva. Plăvaie, Feteasca Albă, Feteasca Regală, Băbeasca Neagră, Feteasca Neagră. Și Șarba, un soi tânăr obținut în 1972 la Stațiunea de Cercetare de la Odobești prin fecundarea liberă a Tămâioasei Românești, care produce un vin cu aromă inedită și o mireasmă trandafirie. La Cotești, podgorenii au păstrat linul ancestral în care bărbații zdrobeau strugurii chiuind și invocând forțe vechi.
În podgoriile Vrancei se mai păstrează un obicei tradițional care nu mai există nicăieri altundeva: Meșteșugul Vinului. Podgorenii care fac vin după metode vechi, în butoaie de stejar, cu mustuiala în lin, cu îngroparea sticlei la butuc și dezgroparea ei la Târcolitul Viilor. Un ritual care transformă vinificarea dintr-un proces industrial într-o ceremonie.
Astăzi, când treci pe Drumul Vinului prin Vrancea și vezi dealurile acoperite de vii, e greu să-ți imaginezi că sub picioarele tale se întind kilometri de galerii subterane construite de podgoreni care ascundeau vinul de turci, îl păstrau la temperaturi perfecte fără nicio tehnologie, și îl beau din ulcioare de lut la mese la care se punea un singur lucru pe primul loc: vinul. Iar unele dintre acele beciuri funcționează neîntrerupt de peste 500 de ani, în aceeași formă, cu aceeași temperatură, în același întuneric, dovada că uneori cele mai bune soluții sunt cele pe care le-au găsit oamenii care nu aveau altceva decât pământ, stejar și răbdare.
10 - aprilie - 2026
